Compozitoare, producătoare şi interpretă cu peste 60 de albume în discografie, actriţă de teatru, musical şi film care a lucrat cu regizori reputaţi precum Ken Russell sau Nicolas Roeg, Dana Gillespie (n. 1949) este un reper fundamental al Pop culture, a cărei viață sfidează ficţiunea.
„Dana Gillespie este o Zeiţă printre Femei. Ce încântare! Dana Gillespie e în elementul ei regalându-ne, relevând şi retrăind toate poveştile, toate aventurile, toată muzica...”
Scrie Angie Bowie, văduva legendarului David Bowie, despre „Weren’t Born A Man”, memoriile uneia dintre cele mai fascinante personalităţi ale scenei artei Pop contemporane, lansate de Gillespie în 2021. Iar Angie ştie ce spune atâta vreme cât Bowie a fost primul iubit al Danei, cel care o conducea de la şcoală pe când aceasta avea doar 14 ani.
Un an mai târziu, ea înregistra deja pe cont propriu cu „Donovan” şi se lansa cu succes în Folk ascultând sfaturile prietenului său Bob Dylan iar cooptarea ei în filmele de aventuri produse de Hammer Films n-a fost surprinzătoare pentru “sexcitanţii” ani ’60. Uimitoare a fost însă continuarea parcursului ascendent, solid fundamentat pe creativitate şi talent performativ, al precocei vedete într-un peisaj suprapopulat de „comete” care se bazau – vezi colegele sale de generaţie Caroline Munro şi Madeline Smith -, îndeobşte, pe... nuri. Căci, în mod evident, nu fizicul a primat în distribuirea Danei în anii ’70 în adaptarea după „Othello”, „Catch My Soul”, şi în „Furtuna” lui Shakespeare pusă în scenă la Old Vic, sau în prima montare londoneză a lui „Jesus Christ Superstar” şi nu a fost nici criteriul în baza căruia i-au fost decernate în anii ’80-’90 premii pentru Best Jazz Album sau Top British Female Blues Vocalist (timp de 5 ani consecutivi!). Vestea desemnării artistei ca headliner la ediţia a IX-a a Braşov Jazz & Blues Festival, din 2021, mi-a oferit motivul ideal să reiau dialogul început cu ceva ani în urmă, când am făcut cunoştinţă la clubul Jazzland din Viena după un efervescent concert susţinut de Dana cu Joachim Palden Trio.
Dana, de fapt, cum l-ai cunoscut pe David Bowie?
L-am întâlnit în Marquee Club. Am început să ne vedem pe când eu aveam 14 ani, iar el mă aştepta după ore şi îmi căra papucii de balet în drum spre casă. Ceea ce a ţinut relaţia noastră vie a fost dragostea noastră comună pentru muzică. N-am vrut niciodată să fiu o parteneră full-time a lui Bowie, care, pe atunci, nici nu era Bowie pentru că se numea Jones [David Jones, cu doi ani mai în vârstă ca Dana, avea să adopte numele de scenă David Bowie abia în 1965 – n.r.], fiindcă avea mai multe fete, iar eu eram doar una dintre ele... n-am privit vreodată prietenia noastră ca pe o relaţie serioasă ‘băiat-fată’, dar ceea ce era cu adevărat serios era ataşamentul amândourora pentru muzică. De la început m-a ajutat să îmi pregătesc cântecele, inclusiv pentru una dintre primele emisiuni TV la care am participat. Îmi mai amintesc de exemplu cum mi-a telefonat să îmi zică „Am terminat de compus o piesă acum jumătate de oră. Vino şi cânt-o ca să-mi spui ce părere ai”. iar cântecul de care vorbea era... Space Oddity [ce avea să devină în ’69 primul hit de Top 5 al iconicului muzician – n.r.]. Am rămas buni prieteni cu toate că fiecare îşi avea propria viaţă iar în 1970 m-a sunat şi mi-a zis că a găsit un om despre care crede că ar trebui să fie managerul nostru, Tony Defries, cel care avea să fondeze compania MainMan [având în echipă oameni din The Factory al lui Andy Warhol şi artişti precum Iggy Pop, Mott the Hoople ori Lou Reed în rooster – n.r.]. Deci prietenia noastră a rezistat chiar dacă carierele noastre erau aproape paralele, eu fiind la o casă de discuri iar Bowie la alta. Ne mai intersectasem în acea vreme şi la audiţiile pentru Musical-ul Hair pentru care am fost amândoi refuzaţi... aveam ambii nevoie de job-uri şi am avut noroc că l-a găsit pe Defries. Defries avea un fel revoluţionar de a manageria şi l-a susţinut complet pe David cand şi-a schimbat numele în Bowie, a găsit bani pentru înregistrarea discului, pentru turneu, şi astfel Bowie a putut să îşi ia avânt precum un fluture şi să compună toate acele piese minunate. A scris chiar un cântec pentru mine numit „Andy Warhol”, care se regăseşte pe al treilea album al meu, „Weren’t Born a Man” [din 1973 – n.r.].
Dar Andy Warhol apare şi pe un vinyl din 1971, în care pe o faţă cântă Bowie şi pe una tu.
Da, şi Lavender Hill e acolo, căci nimeni nu auzise până atunci de piesa asta. Erau versiuni ale cântecelor care n-au fost incluse în final pe albumele noastre, mai mult nişte demo-uri. Acum aproape doi ani, un label din Anglia, Cherry Red, a cumpărat toate înregistrările pe care le-am făcut în perioada MainMan şi le-a făcut publice pe un disc dublu numit „What Memories We Make”. Am înregistrat prima oară Andy Warhol cu David Bowie la chitară şi cu Mick Ronson producător iar lui David i-a plăcut atât de mult încât, după aceea, şi-a înregistrat propria versiune, care a apărut însă pe piaţă mai devreme decât a mea, pe albumul „Hunky Dory” [din 1971 – n.r.]. Eu nu reuşisem să-mi termin albumul la timp fiindcă încă o jucam în fiecare seară pe Maria Magdalena în „Jesus Christ Superstar”. Şi am fost în acel show timp de un an.
Cât de mult apreciezi arta lui Andy Warhol, „The Pope of Pop”?
Cred că Bowie l-a admirat mult mai mult decât mine. Pentru coperta celui de-al 4-lea meu album, „Ain’t Gonna Play No Second Fiddle”, MainMan a hotărât să aibă o fotografie a mea şi Warhol a realizat două versiuni, una pe fond albastru care a ajuns pe copertă şi o a doua, cu galben şi roz, pe care o am şi acum acasă... dar nu pe perete întrucât nu e stilul meu. Mie îmi plac lucrurile vechi iar gusturile mele sunt foarte orientale şi exotice. Toate chestiile astea moderne nu sunt genul meu aşa că zace printr-o cutie şi dacă am chef să o revăd mă uit la reproducerea ei de pe laptop. Mi s-a spus că valorează o grămadă de bani dar, de fapt, eu habar n-am ce să fac cu ea. S-a nimerit să fim odată la New York, eu şi cu Bowie, iar Bowie s-a dus în vizită la The Factory şi i-a cântat o piesă lui Warhol dar se pare că acesta nu a fost prea impresionat. Vezi tu, lumea lui Warhol nu era o lume pe placul meu dar din ea a venit un grup de actori şi performeri americani cam ţăcăniţi care au realizat un show intitulat Pork [prima piesă scrisă de Warhol, care a avut premiera la teatrul La MaMa din N.Y. pe 5 mai 1971 – n.r.], ce a călătorit de la New York la Londra şi pentru că Bowie era foarte interesat de acesta ne-am dus împreună să-l vedem într-un loc care se numeşte The Roundhouse. După ce seria de show-uri s-a încheiat, o parte dintre performeri au sfârşit prin a lucra pentru MainMan. Tony Zanetta a ajuns mâna dreaptă a lui Bowie, Cherry Vanilla a devenit agenta de presă a MainMan, şi mai erau Jamie Andrews şi Leee Black Childers, care era fotograf [personaj esenţial al underground-ului newyorkez şi al curentului Proto-Punk, stage manager si artist vizual, Childers a fost fotograful oficial al lui David Bowie în anii „Ziggy Stardust” – n.r.]... cu toţii nişte nebuni foarte americani care creaseră o identitate distinctă şi neobişnuită firmei MainMan până să ajungem noi la New York în 1973.
Un alt muzician important pentru primii tăi paşi în muzică a fost Bob Dylan, american pe care nu aveai multe şanse să îl întâlneşti în carne şi oase în UK. Cum de v-aţi intersectat?
L-am cunoscut la recepţia unui label în ‘65 când el se afla la Londra în turneu. Am devenit atunci pe loc buni prieteni şi când a revenit în anul următor, în 1966, pe aeroport, la întrebarea unui ziarist despre ce intenţionează să vadă mai întâi a răspuns, se pare, „Dana Gillespie”. Foarte frumos din partea lui. Mi-am petrecut timpul împreună cu el ori de câte ori am avut posibilitatea dar el locuia în America şi eu în Europa ori eu n-am ajuns acolo până la jumătatea anilor ’70. Europeană fiind, nu sunt absolut deloc înnebunită să călătoresc în America... nu a fost niciodată un spaţiu care să mă atragă, să mă cheme, spre deosebire de Bowie care îl adora. N-am mai auzit apoi de Dylan decât în 1997 când agentul lui m-a contactat ca să-mi spună că Bob şi-ar dori să cânt eu în deschiderea turneului său britanic. Sigur că am acceptat şi am făcut întregul turneu cu trupa mea, The London Blues Band.
Dar ce te-a făcut să crezi că vei fi o bună compozitoare? Showbiz-ul e plin de nerealizaţi iar riscurile pe care ţi le-ai asumat când ţi-ai propus să trăieşti din muzică au fost mari.
N-am stat niciodată să analizez, pur şi simplu am făcut-o. E ceva care există în tine, poţi sau nu poţi să o faci. Este ca şi cântatul, nu poţi învăţa cu-adevărat niciodată pe cineva să cânte... adică poţi însă dacă n-ai în tine acea dorinţă, acea pasiune puternică, n-o să funcţioneze. Ori eu m-am exprimat întotdeauna prin muzică. Am numărat zilele trecute că am făcut 70 de albume în viaţa mea şi cele mai multe conţin cântece pe care le-am compus chiar eu. Doar eu pot spune ce vreau cu adevărat să spun, să transmit. Cu excepţia lui Andy Warhol, ale cărui versuri nu au absolut nimic de-a face cu ce simt eu, toate piesele pe care le-am înregistrat sunt fie compuse de mine fie au texte pe care eu însămi le-aş fi putut compune, atât de apropiate sunt de sufletul meu. Exprimându-mă prin muzică am dobândit sentimentul că ce am de spus este important. Deci niciodată n-am avut vreo îndoială, totul s-a întâmplat în mod firesc. Chiar şi în perioada asta, când sunt prinsă într-un proiect nou, nu este zi fără ca o bucată de melodie nouă să nu-mi răsară în minte. Nu pot opri asta, e ca o boală.
Unul dintre albumele etalon pentru creativitatea ta rămâne Experienced din 2000. Toate piesele îţi aparţin, cu excepţia cover-ului după Frankie Miller, There Will Be A New Tomorrow. Vorbeşte-mi despre... Experienced.
Hmm, a trecut ceva vreme de când l-am făcut şi îmi amintesc nu doar că l-am compus şi înregistrat dar l-am şi produs. În ultimii ani am descoperit că iubesc să îmi produc propriile discuri pentru că am făcut atât de multe încât deja ştiu exact ce am de făcut... deci, vezi, am devenit o femeie a experienţei. Nu am făcut un disc la 17 ani care să se numească Experienced pentru că eram neexperimentată însă acum sunt o femeie în etate şi pot să exprim mult mai bine ceea ce simt, fiindcă înveţi cu fiecare an care trece şi cu fiecare album care îţi apare. Unii oameni au copii şi se bucură de ei dar eu nu mi-am dorit niciodată copii, eu mi-am dorit doar să realizez discuri şi asta am făcut întreaga mea viaţă. Aşa cum durează 9 luni ca un bebeluş să vină pe lume, la fel un album are nevoie de cam tot atâta timp de la ideea din care se nasc piesele până la găsirea muzicienilor potriviţi, înregistrarea şi apoi mixarea lor, şi în final publicarea discului de către un label. Culmea e că s-a ivit ocazia să cânt Experienced chiar acum câteva zile, deşi nu-l mai ascultasem de ani buni şi cred în continuare că e un album reuşit. Am ales piesa lui Frankie Miller pentru că a fost o vreme celebru în Marea Britanie până când şi-a descoperit un anevrism cerebral şi a fost la un pas de moarte. Văzându-l că mai cântă într-un cărucior cu rotile mi-am spus că ar fi frumos să înregistrez una din compoziţiile sale.
Muzica a fost marea ta pasiune dar ai avut o carieră foarte interesantă şi în cinema. Ai debutat în 1966 în Fumo di Londra al lui Alberto Sordi dar cel mai entertaining a fost să te vedem vânată de conchistadori în The Lost Continent din ‘68. Cum era să filmezi în producţii Hammer?
Cu toate că eram încă micuţă ca vârstă, aveam 16 ani, ştiam că singura şansă să obţii un rol în filme Hammer este să ai un bust generos, să ai sâni mari, ori eu aveam aşa ceva şi atunci tot ce îmi rămânea de făcut era să arăt în filme ca o... fată a cavernelor. Nimeni nu îşi făcea iluzia că va primi partituri actoriceşti importante, că nu interpretam Shakespeare. Cu toate că jucasem la National Theatre, când a fost vorba de film nu mi-am imaginat că aş putea fi distribuită altcumva decât ca o ‘cave-girl’ dar asta nu m-a deranjat. Filmul meu preferat din acei ani rămâne The People That Time Forgot [producţie Adventure-Fantasy din 1977 ce a rulat la noi ca Tribul uitat de timp – n.r.] pentru că m-am distrat de minune filmând în Insulele Canare. Altfel, comparativ cu muzica, a juca în filme mi s-a părut destul de plictisitor. Totul se baza pe cum arăţi ori eu nu judec oamenii în felul ăsta, eu judec oamenii după ceea ce nu poţi vedea, după sufletul şi inima lor, de exemplu. Dar în film, ‘look’-ul pare să fie cel mai important aspect.
Mă îndoiesc însă că a colabora pentru Mahler, din 1974, cu Ken Russell sau în 1980 la Bad Timing, cu Nicolas Roeg, poate fi considerat plictisitor.
Ei bine, Ken Russell este un cineast realmente interesant. Cei mai mulţi şi-l amintesc datorită filmului Tommy, pe care l-a făcut în anii când jucam şi eu în acel spectacol [Dana Gillespie a interpretat rolul Acid Queen în adaptarea pentru scenă a operei rock create de The Who – n.r.], dar în ce mă priveşte, amintirile mele se leagă de rolul Annei, amanta lui Mahler, şi de faptul că Russell a fost suficient de drăguţ încât să îmi ofere oportunitatea să fac ceva muzică pentru filmul său, în condiţiile în care acesta era totuşi despre viaţa unui mare compozitor [Dana este autoarea piesei Alma’s Song de pe OST – n.r.]. Filmul lui Nic Roeg în schimb a fost absolut haotic pentru că filmările păreau să se prelungească la nesfârşit şi, oricum, mare parte a lor a căzut la montaj. Multe din scenele reuşite în care apar nu au fost incluse în filmul final şi asta se datoreză, se pare, depăşirilor foarte mari de buget şi de timp. Dar eu eram bucuroasă să am de lucru şi acceptam fericită orice job atâta vreme cât prezenta un oarecare interes pentru mine şi aveam timpul liber necesar să îl dedic proiectului respectiv. Recunosc însă că am fost foarte norocoasă să pot lucra cu Russell şi Roeg, consideraţi ca fiind doi dintre cei mai interesanţi realizatori de film din Marea Britanie. Aminteşte-ţi că şi Bowie a filmat cu Nic Roeg The Man Who Fell to Earth [în 1976].
Tot în anii ‘70 ai fost Maria Magdalena în distribuţia londoneză a lui Jesus Christ Superstar, ce a avut un succes mai mare decât montarea iniţială de pe Broadway... timp de 8 ani consecutivi! De la a cânta un Folk simplu la partitura performativă din Musical-ul lui Andrew Lloyd Webber e o evoluţie remarcabilă şi presupun că nu a fost doar rezultatul unui şir de coincidenţe fericite.
Cred că tot ce se întâmplă în business-ul ăsta e o serie de coincidenţe fericite :) După cum îţi ziceam, am fost la audiţii cu Bowie pentru Hair şi n-am luat însă am mai obţinut după aceea roluri în câteva Musical-uri [precum cel al Biancăi din Catch My Soul, adaptarea muzicala din 1970 a tragediei Othello al lui Shakespeare, de la Round House Theatre – n.r.]. Spre Maria Magdalena m-a îndreptat cineva, eu fiind convinsă că am vocea potrivită, şi a fost o experienţă uimitoare să o interpretez pentru că, în acei ani, să legi numele lui Isus Hristos de cuvântul ‘superstar’ era şocant pentru mulţi oameni. Nici nu fusese încă premiera şi începuseră protestele gălăgioase în faţa teatrului, se puseseră baricade, trebuia să ne luptăm ca să ne croim drum spre teatru şi să intrăm la repetiţii. Abia după ce a devenit accesibil publicului [în 1972, la Palace Theatre - n.r.] s-a văzut că, de fapt, show-ul este foarte reverent la adresa lui Isus. A fost o mare onoare pentru mine să o interpretez pe Maria timp de un an însă n-am continuat pentru că apucasem să semnez cu MainMan şi, după ce am jucat în Furtuna lui Shakespeare în câteva reprezentaţii cu National Theatre Company [Dana a interpretat-o pe Juno în montarea de la Old Vic din 1974 – n.r.], am plecat în America cu Bowie şi cu soţia lui, Angie, şi am rămas acolo timp de doi ani.
Ai nişte extreme la care te raportezi în ceea ce priveşte experienţele în teatru, muzicale sau nu?
Cea mai bună rămâne cu siguranţă tot Maria Magdalena pentru că spectacolul era complet nou, nu-l mai văzuse nimeni. Singurul lucru poate mai puţin în regulă legat de Jesus Christ Superstar a fost că, fiind o operă, erai obligat să cânţi aceleaşi note în fiecare seară, ori eu, pe jumătate o interpretă de Blues, eram tentată să cânt de fiecare dată altfel pentru că - nu-i aşa? - cânţi ceea ce simţi. Dar cu Superstar nu era loc de improvizaţie. Chiar şi aşa însă, văzând cum cel mai frumos şi mai mare teatru din Londra se umplea la fiecare show iar asta avea să continue timp de 30 de ani, a fost o experienţă extraordinară. Aproape ţi se tăia respiraţia când vedeai în faţa ta acel public... chiar dacă Bowie a venit odată însoţit de Angie la spectacol şi a plecat la pauză fiindcă nu i-a plăcut. L-am înţeles, pentru că nu era genul lui de muzică :) Dar ca să fii capabil să performezi cum trebuie pentru atâţia oameni seară de seară, săptămână de săptămână, cere extrem de multă disciplină şi eu mi-am impus-o. Asta nu înseamnă că nu tânjeam să ajung din nou să îmi cânt propria muzică pe scenă, astfel încât, în momentul în care Defries, managerul nostru, a spus ‘Veniţi în America şi veţi putea cânta cu orice muzician doriţi!’ nu am stat mult pe gânduri. Mai mult, când Bowie nu era în turneu, puteam folosi muzicienii săi, aşa că mutarea peste Ocean mi-a erodat acea disciplină de a cânta acelaşi lucru timp de 8 ori pe săptămână. Ajunsesem în punctul în care vroiam să-mi întind aripile şi să zbor spre destinaţii mai ofertante creativ.
În acest context ţi-ai lansat albumul Ain’t Gonna Play No Second Fiddle din 1974, al cărui titlu sugerează un manifest... unul artistic sau, poate, feminist.
Nu, n-are absolut nicio legătură cu feminismul fiindcă nu mă interesează absolut deloc dacă cineva este bărbat sau femeie, negru sau alb. De fapt am ales acel titlu pentru că îmi doream să cânt mai mult Blues iar cântecul original, I Ain’t Gonna Play No Second Fiddle, fusese înregistrat în anii ’30 de Bessie Smith, una din vocalistele mele preferate. Iubeam pe atunci acel gen de Blues dar nu eram încă pregătită să înregistrez un întreg album într-o asemenea manieră fiindcă eu proveneam totuşi din lumea Pop-ului. Sigur că multă lume a crezut că am ales să interpretez piesa întrucât sunt „vioara a doua” a lui David Bowie dar nu m-am simţit niciodată astfel iar alegerea cântecului ţine exclusiv de faptul că într-adevăr mi-a plăcut. Și mi-a devenit limpede odată cu acest album că direcţia încotro voi merge este cea a Blues-ului... doar că în momentul în care Bowie a intrat în conflict juridic cu Tony Defries şi a urmat o serie lungă de procese, n-am mai putut înregistra pentru nimeni timp de aproape 5 ani fiindcă eram prinsă în acelaşi contract cu el. N-am avut dreptul să înregistrez până în 1980 când am ajuns la Viena şi am schimbat ţara, am schimbat contractul şi managerul, am schimbat casa de discuri, am schimbat totul, inclusiv modul meu de viaţă. Și când am făcut toate astea am descoperit că Blues-ul este muzica pe care o pot eu face cel mai bine.
Spune-mi în acest caz cum ai dat peste Mojo Blues Band, legendara trupă a vienezului Erik Trauner?
M-am dus la Viena în ’80 să joc la The English Theater într-un spectacol numit Playthings, pus în scenă de o regizoare suedeză celebră, acum decedată, Mai Zetterling, şi într-una din serile libere, într-o cafenea, am auzit un Blues nemaipomenit. Aglomeraţia era prea mare ca să pot vedea cine cântă dar am început să cânt şi eu dintr-un colţ al cafenelei. Chitaristul a sesizat şi a continuat iar eu am început să îmi fac loc spre scenă, printre oameni. Aşa am ajuns să îl cunosc pe Erik Trauner iar după ce contractul meu pentru Playthings [Dana Gillespie avea să joace din nou în piesa lui William Saroyan la Londra, la Half Moon Theatre, în 2016 – n.r.] s-a încheiat, am început să fac naveta între Londra şi Viena şi să susţin în mod regulat concerte cu trupa, ba chiar am înregistrat şi două albume cu ea. Prin ’83, am avut însă un hit #1 acolo, numit Move Your Body Close to Me, care m-a dus într-o direcţie radical diferită pentru că nu era Blues [a fost inclus pe LP-ul de Synth-Pop al Danei din 1984, Solid Romance – n.r.]. Pe de altă parte, îmi formasem propria trupă de Blues în Anglia, pe care am intitulat-o London Blues Band, şi vroiam să mă detaşez un pic de asocierea cu Mojo. Devenise împovărătoare. Ei funcţionau ca un colectiv ori eu sunt obişnuită să am în totalitate controlul în momentul în care ştiu ce vreau să fac. Deci cu toate că n-am reuşit să trezesc interesul nimănui în Anglia deşi era No. 1 în Europa, Move Your Body Close to Me a fost o piatră de hotar uriaşă în viaţa mea fiindcă mi-a trezit interesul pentru muzica orientală. În anii ‘60 obişnuiam să merg cu Jimmy Page [Page a produs single-ul Danei Gillespie din 1965, Thank You Boy – n.r.] să ascult performeri de asemenea muzică dar, ce naiba, erau “psihedelicii” ani ‘60 şi toată lumea făcea asta, îl asculta pe Ravi Shankar, căsca ochii la sitar, de-astea... însă dat fiind faptul că am compus Move Your Body Close to Me ca pe o piesă orientală, am prins gustul acesteia şi multe din albumele mele de după aceea au un ‘feel’ indian sau oriental încorporat în ele.
Oricum, anii ’80 au fost ciudaţi pentru muzică iar a persista în a cânta exclusiv Blues însemna să înoţi împotriva curentului. Ai mai făcut atunci, în ’89 cred, un album curios, tot de Synth-Pop, Amor.
Aş putea spune ca eram într-o perioadă când călăream pe doi cai deodată, ca la circ. La aceeaşi casă de discuri scosesem cu doi ani mai înainte un alt disc, Hot News... pentru că, în felul acesta, rămâneam cu un picior înfipt şi în business-ul Pop, mai ales că începusem să înregistrez în Anglia şi pentru alte label-uri, Wolf şi Ace, unde nu cântam decât Blues. Vezi tu, Blues-ul n-a fost niciodată la modă, ‘in fashion’, aşa că nimeni nu poate spune că s-a demodat, că e ‘out of fashion’. Cu Blues-ul nu poţi decât să mergi mai departe. Dacă eşti însă cântăreaţă de Pop, poate ai succes şi fani timp de câţiva ani dar, la un moment dat, lucrurile se schimbă pentru că eventual te măriţi, faci copii sau, pur şi simplu, fanii tăi mai tineri încep să fie atraşi de alte stiluri. E un lucru foarte cool acela că, dacă te îndrăgosteşti de Blues, rămâi un fan al Blues-ului întreaga ta viaţă. Aşa că oamenii care m-au apreciat dinspre partea de Blues mi-au rămas alături fiindcă întotdeauna va exista o piaţă pentru Blues... care se adresează oamenilor mai interesaţi de muzică decât de modă.
Text de Ioan BIG
