,,I don't believe in magic
I don't believe in I-Ching
I don't believe in Bible
I don't believe in Tarot
I don't believe in Hitler
I don't believe in Jesus
I don't believe in Kennedy
I don't believe in Buddha
I don't believe in Mantra
I don't believe in Gita
I don't believe in Yoga
I don't believe in Kings
I don't believe in Elvis
I don't believe in Zimmerman
I don't believe in Beatles
I just believe in me. Yoko and me.”
John Lennon – God (1970)
Dacă McCartney își continuă cariera sub umbrela talentului de a compune melodii ușor memorabile (iar aici nu vorbim de o creativitate infantilă, ci mai degrabă de o abilitate rar întâlnită de a crea bucăți muzicale ce reușesc să străbată generații și culturi), Lennon încearcă să își confrunte traumele copilăriei în debutul său discografic de după separarea Beatles, John Lennon/Plastic Ono Band și atacă subiecte sociale în magnum opus-ul Imagine (1971). Totuși, pasiunea lui John pentru melodie pare să nu fie atât de prezentă, căci acesta oferă mai mult spațiu de desfășurare versurilor, fie că aducem în discuție condamnarea obsesiei militare și a diferențelor dintre clasele sociale în Working Class Hero, slujirea aproape religioasă a lui Yoko în „Oh Yoko”, criticarea consumerismului, a violenței și a cultului religios în Imagine, descoperirea rănilor copilăriei și încercarea de vindecare a acestora în Mother, sau criticarea propriilor defecte în Jealous Guy.
Ca și în cazul creațiilor Beatles, Lennon pare că tinde spre zona muzicală a versurilor capabile de a aduce vindecare și de a trezi schimbarea în rândul ascultătorilor, în timp ce McCartney se folosește de armonie și melodie în crearea cântecelor în care povestea pare că pică pe plan secund (deși această afirmație nu ar trebui să umbrească piese precum „Eleanor Rigby” sau „Yesterday”, unde talentul lui Paul de scriitor se dovedește a fi de necontestat). În plus, creațiile solo ale lui Lennon nu prezintă optimismul spiritual al lui George Harrison (unde piese precum All Things Must Pass se inspiră din zona învățăturilor budiste ale non-atașamentului), ci mai degrabă, reprezintă momente violente de confruntare cu trecutul, fie că vorbim despre moartea prematură a mamei sau abandonul tatălui, ambele regăsite pe tot parcursul LP-ului de debut.
De fapt, cariera solo a lui John se extinde pe parcursul a doar cinci ani, cu o scurtă și brusc secerată revenire discografică în 1980. Având la bază două LP-uri amplu comentate („John Lennon/Plastic Ono Band” și „Imagine”), aceasta se completează cu mai puțin cunoscutele Walls and Bridges sau Double Fantasy, o excepție interesantă fiind albumul „Rock’N’Roll”, o bizară alăturare de cover-uri ale muzicilor de pe vremea adolescenței lui Lennon, produs de și mai bizarul Phil Spector, care abuzează de tehnica Wall of Sound în estetica întregului disc, dar care reușește să producă un hit masiv pentru John, și anume cover-ul piesei „Stand By Me”, cântată de Ben E. King în 1961. Această călătorie în timp ne aduce aminte de primele încercări discografice Beatles, atunci când o bună parte din materialul ales era format din prelucrări ale celebrelor piese rock’n’roll de peste ocean.
Cultura pop îl vă păstra, însă, pe Lennon sub forma creatorului utopicului imn „Imagine”, probabil cea mai cunoscută creație din cariera solo a unui membru Beatles, o declarație pro-pace venită din partea unui om care și-a petrecut o bună parte din cariera post-Beatles enervandu-l pe președintele Richard Nixon, care i-a și dorit deportarea, fiind convins că activitățile anti-război ale acestuia aveau să îi afecteze șansele de reușită din cadrul viitoarelor alegeri. Deși John a primit decizia de deportare în martie 1973, apariția scandalului Watergate l-a ,,salvat”, acesta alegând Statele Unite ca reședință principală, locuind în faimoasa clădire de apartamente Dakota din New York, unde îl va avea ca vecin pe renumitul dirijor și compozitor Leonard Berstein, care nu de mult îi lăuda pe Beatles pentru pop-ul lor complex, plin de influențe ale zonei culte.
Ar fi dificil să comentăm zbuciumul lui Lennon și să încercam să descoperim dacă acesta și-a găsit vreodată pacea interioară, mai ales că viața l-a purtat prin nihilism și explorări religioase în India, culminând cu un ateism prezentat în Imagine și în single-ul God, unde Lennon înșiruie o listă de concepte în care ori nu a crezut vreodată, ori al căror crez s-a dizolvat în timp: Biblia, tarotul, Elvis sau Beatles. ,,I was the walrus but now I’m John” este mesajul principal al cântecului, o ieșire a lui Lennon de sub carapacea Beatles și o redescoperire a sinelui, separat de instituții și figuri religioase, lideri de opinie sau produse ale industriei muzicale. N-ar fi hazardat să spunem că John și George au reprezentat beatleșii cei mai înclinați către căutări religioase, chit că rezultatele finale au fost cât se poate de diferite: George își găsește liniștea în budism, în timp ce Lennon și-ar mai fi petrecut o bună parte din viață căutând, asta dacă Mark David Chapman nu l-ar fi asasinat în fața complexului de apartamente Dakota, pe 8 octombrie 1980.
Pentru a înțelege zbuciumul lui Lennon din perioada post-Beatles, poate că ar fi înțelept să trecem, în primă fază, peste mega-hitul „Imagine” și să ne oprim la sfâșietorul debut discografic, John Lennon/Plastic Ono Band, un LP atât de sumbru și dezarmant, încât pare de neconceput faptul că omul din spatele sau se afișa sub forma unui idol al adolescenților de pe întreg mapamondul, cu doar câțiva ani în urmă. Este dificil, de asemenea, să ne imaginăm prelucrări ale pieselor discului, căci a face cover-uri la Mother sau God pare mai degrabă un sacrilegiu, o încercare sortită eșecului, mai ales dacă ne gândim la dureroasele țipete de pe Mother sau la întreaga tematică a cântecului ce încheie discul, „My Mummy’s Dead”. Astfel, LP-ul trebuie ascultat în forma în care a fost înregistrat, ca document al luptelor unui creator ce și-a găsit o aparentă liniște prin revărsarea traumelor în acorduri de folk și rock, total dezinteresat de appeal-ul către publicul larg sau succes comercial. De altfel, poate nu ar fi rău să-l păstrăm pe Lennon sub forma unui creator atât de rar întâlnit în mainstream-ul actual, și anume cel care ia în considerare valențele terapeutice ale muzicii, compunând pentru sine și pentru cei care rezonează cu creațiile sale.
La 42 de ani de la moarte, Lennon transcede statutul de muzician, dobândind tente religioase și mistice. Nu de puține ori, imaginea sa șaptezecistă se confundă cu cea a unui guru occidental, fără vreo mențiune a muzicianului care cânta „She Loves You” în contextului Invaziei Britanice a anilor ’60. Și totuși, Lennon s-a lepădat de multe din convingerile religioase, chiar dacă tulburata sa călătorie spirituală s-a terminat mult prea devreme. Astăzi, John rămâne o figură centrală în canonul marilor creatori ai secolului XX, un artist ce acaparează muzica, filmele, lumea modei și spiritualitatea occidentală, toate trecute prin filtrul adolescentului orfan care și-a găsit alinarea într-o chitară acustică și o imaginație nemărginită.
Text de Alex MUȘAT
