26 iunie 2022 - ziarele britanice titrează: „Paul McCartney’s Glastonbury show hailed as phenomenal”, „Something to tell your grandkids about”, referindu-se la concertul susținut de Sir Paul în seara precedentă, în cadrul prestigiosului festival. La 80 de ani, McCartney continuă să fie una dintre figurile care domină tot ceea ce numim „popular music”. Desigur, câteva pagini nu pot cuprinde întreaga sa carieră post-Beatles, ci pot doar creiona o imagine de ansamblu a parcursului unuia dintre cei mai celebri muzicieni ai lumii.
Wings și primele încercări de construire a unei cariere solo
Când simţi că nu mai ai niciun sprijin, important e să începi de undeva. Din nefericire pentru Paul, primii fiori de faimă post-Beatles avea să-i simtă abia în trupa şaptezecistă Wings câțiva anișori mai târziu, întrucât primele trei albume scoase de McCartney după ce Beatles se dizolvase irevocabil nu s-au ridicat la nivelul aşteptărilor fanilor Beatles de la vremea aceea (McCartney, Ram¬¬ – primele două albume solo ale lui Paul - şi Wild Life - primul album al trupei Wings fondate de Paul şi soţia sa Linda în 1971). Dacă s-ar realiza o compilaţie best of pe baza acestor acestor trei albume menţionate, cu siguranţă s-ar găsi totuși suficient material pentru două discuri. Piese ca Every Night, Hot As Sun-Glasses, Junk, Momma Miss America, Teddy Boy, Singalong Junk, Uncle Albert/Admiral Halsey, Heart Of The Country, Monkberry Moon Delight, Eat At Home, Long Haired Lady Wild Life, Some People Never Know, I Am Your Singer ar trebui să-i satisfacă şi pe cei mai sceptici dintre critici.
Începând cu anul 1973, Wings și implicit McCartney aveau să-și intre cu adevărat în formă. Paul se adaptează de minune anilor 70 și, împreună cu colegii de trupă, creează un creuzet de blues rock, folk rock, pop/soft rock, country rock din care rezultă cinci albume (1973 – 1978) ce nu ar trebui să lipsească din colecția unui admirator Beatles/Paul McCartney. În anul 1973, Wings scoate două albume, probabil ca răspuns la criticile dure colectate în precedenţii trei ani. Red Rose Speedway (1973) ar fi cel mai slab dintre albumele Wings esențiale. My Love, Little Lamb Dragonfly (două balade foarte emoționale) şi Single Pigeon (un interludiu la pian unde vocea lui McCartney este bine acompaniată de vocea Lindei) pun bazele albumului. Nici When The Night nu e o piesă slabă, un folk rock cu niște influențe soul care se aşează bine pe fundamentul folk. Loup (1st Indian On The Moon) pare o incantație, având niște elemente psihedelice care se potrivesc bine în context. Medley-ul de la final Medley: Hold Me Tight/Lazy Dynamite/Hands of Love/Power Cut reprezintă încă o dovadă că Paul se pricepe la medley-uri, întrucât fragmentele muzicale se întrepătrund bine, iar senzaţia de fragmentare este non-existentă. Cine deţine ediţia specială a albumului se poate delecta şi cu hitul Live And Let Die.
Band On The Run (1973) reprezintă explozia comercială a trupei, unde ideile muzicale se încheagă aproape perfect. Piesele Band On The Run, Jet și Mrs. Vandelbilt sunt destul de dansante, în timp ce la capătul celălalt al spectrului dinamic avem balada Blue Bird. No Words e o altă piesă în stilul Beatles, destul de decentă şi simplă, în timp ce Picasso’s Last Words e o piesă boemă, îmbibată cu mult soul, un număr de rock șaptezecist foarte orchestral care seamănă cu ce scotea sau avea să scoată ELO la vremea aceea. Nineteen Hundred And Eighty Five e probabil cea mai bună piesă de pe album, un număr de rock eclectic și artistic în care toate instrumentele se complementează unele pe altele de minune.
Pe albumul Venus And Mars (1975) trupa merge înainte din inerţia albumelor precedente. Dintre piesele cele mai bune amintim Rock Show care e alcătuită din două bucăți, un rockabilly şi un funk rock mai lent spre final, Love In Song, o baladă bine lucrată, You Gave Me The Answer, un număr music hall foarte zglobiu şi foarte „British”, Magneto And Titanium Man, în ciuda versurilor hilare, e un alt număr decent de rock eclectic care seamănă cu ceea ce făceau şi Queen la vremea aceea (armonii vocale, bas săltăreţ), Letting Go – un blues rock simpatic care este acompaniat la un moment dat şi de nişte instrumente de suflat şi Listen To What The Man Said – un pop rock memorabil şi ritmat unde saxofonul dă culoare.
Wings At The Speed of Sound (1976) este probabil cel mai bun album al trupei. Este, totodată, și albumul pe care toți cei 5 membri ai formației cântă versurile principale pe cel puțin o piesă, probabil un răspuns la critica jurnaliștilor care considerau că Wings era pur și simplu un pretext pentru Paul McCartney de a avea carieră solo. Albumul începe bine cu primele trei piese: Let ’em In, The Note You Never Wrote, She’s My Baby – piese foarte comerciale, soft rock fără prea mari pretenţii. Mai amintim aici Beware My Love – o piesa rock rapidă şi ritmată, în timp ce restul albumului păstrează aceeași notă de rock eclectic cu influenţe blues, folk şi country.
Din motive necunoscute nouă, albumul London Town din 1978 nu a fost primit cu căldură de presă. Ce-i drept, albumul e mult mai soft decât albumele precedente, însă nu e nici pe departe slab. E doar mai degajat, mult mai acustic, mult mai calm, cu multă clapă şi sintetizatoare, mai mult folk rock şi country rock. Singura piesă mai agitată ar fi Morse Moose And The Grey Goose. Printre alte piese de temelie, amintim aici şi London Town, I’ve Had Enough, With A Little Luck, Famous Groupies (o piesă care ar fi putut proveni de pe un album Beatles), Deliver Your Children.
Povestea Wings se încheie cu Back To The Egg (1979). Este ultima suflare a trupei și, după cum spune și titlul, McCartney avea nevoie de o reinventare. Nu e tocmai un album slab, însă nu prea iese în evidență cu mai nimic. Cumpăna dintre decenii îl prinde pe McCartney resuscitându-și proiectul solo. Pe McCartney II (1980) avem de-a face cu o schimbare aproape radicală de stil care este binevenită şi încurajată, deşi n-aș spune că experimentul este reușit în totalitate. Paul se inspiră din stilurile ce erau la modă atunci. Avem new wave pe Coming Up, Temporary Secretary, synth pop pe Front Parlour, Frozen Jap, dar avem şi câteva piese de blues (On The Way), rockabilly (Nobody Knows), bogey music pe Bogey Music. Albumul nu este chiar slab, însă îl preferăm pe Paul ancorat în ceea ce ştie el mai bine, iar dacă e să se inspire şi din alte stiluri, preferăm ca acele stiluri doar să pipereze fundaţia de rock, pop, blues, folk, country şi jazz care l-a consacrat.
Anul 1982 îl găseşte pe McCartney colaborând din nou cu cel de-al cincilea beatle, George Martin, pe albumul Tug Of War. Faptul că Paul colaborează cu Martin și că rezultatul muncii lor comune este un succes este o simplă coincidență. Suntem siguri că Paul ar fi reușit s-o scoată la capăt și cu alt producător, iar de pană de idei nici că putea fi vorba: catalogul șaptezecist (1973 – 1978) e o dovadă irefutabilă în acest sens. Piesa Tug Of War are niște pasaje orchestrale reuşite, Take It Away e un rockabilly memorabil, în timp ce Somebody Who Cares e o baladă sensibilă, la fel și Here Today. A patra piesă - What’s That You’re Doing (cu Stevie Wonder) - e un soi de funk care nu sună rău deloc, în timp ce Ballroom Dancing e un rock’n’roll dansant. The Pound Is Sinking și Wanderlust sunt două numere de rock artistic orchestral, două piese mai serioase față de piesele de distracție anterioare. Acestora li se alătură Dress Me Up As A Robber, cea mai complicată melodie de pe album, cu niște influențe jazz care sunt bine integrate în contextul pop artistic al albumului, şi Ebony And Ivory (al doilea duet cu Stevie Wonder), o baladă serioasă care tratează tema rasismului. (I.I.)
De la pipele păcii la Glastonbury 2022... via stația Egipt
Fratele mai mic al albumului discutat mai sus, adică discul Pipes Of Peace (1983), va conține multe piese înregistrate în timpul sesiunilor pentru Tug Of War - o practică pe care o vom mai întâlni de-a lungul carierei solo a lui Paul McCartney. Se remarcă piesa-titlu și, desigur, cele două duete cu Michael Jackson (Say Say Say și The Man), dar și Keep Under Cover, cu niște schimbări interesante de ritm, sensibila So Bad și concluzia albumului, Through Our Love, orchestrată, ca de obicei, excelent de George Martin.
După soundtrack-ul filmului Give My Regards To Broad Street (1984), alcătuit, în cea mai mare parte, din reinterpretări ale unor piese din catalogul The Beatles și Wings (dar care conține și hit-ul No More Lonely Nights, cu David Gilmour la chitară), Paul va lansa, în 1986, un disc puternic marcat de sonoritățile anilor '80, Press To Play, produs de această dată împreună cu Hugh Padgham. Nu cred să fi rămas vreo piesă de pe acest material discografic în memoria colectivă (poate doar balada Only Love Remains), dar albumul rămâne oarecum important, la fel ca McCartney II, pentru dimensiunea experimentală din ariile synth-pop și electronic rock, care vor influența mai târziu proiectul The Fireman (pe care nu-l vom discuta aici, așa cum nu e loc aici nici pentru incursiunile lui Sir Paul în muzica clasică).
În 1989 McCartney revine în forță cu discul Flowers In The Dirt, primit foarte bine de critici. De data aceasta apelează la mai mulți producători și la câțiva prieteni muzicieni, cum ar fi David Gilmour și Elvis Costello, ultimul fiind coautor al câtorva piese de pe album. Dimensiunea experimentală este redusă la minimum (doar Ou Est Le Soleil poate fi amintită aici), accentul căzând pe melodic și pe construcția impecabilă a pieselor (This One, Figure Of Eight și Distractions sunt doar câteva exemple în acest sens). Exact la fel ca în cazul discului Tug Of War, sesiunile pentru Flowers In The Dirt vor asigura jumătate din materialul următorului album, poate cel mai subapreciat din discografia Paul McCartney: Off The Ground (1993).
Înregistrat „live in the studio“, cu toate cărţile pe masă, Off The Ground impresionează prin coerență și prin ingeniozitatea compozițiilor (și a orchestrațiilor, Sir George Martin revenind în peisaj pentru excelenta C'Mon People). De la hit-ul Hope Of Deliverance la track-urile I Owe It All To You, Winedark Open Sea sau piesa-titlu, discul ne prezintă un McCartney într-o formă de zile mari, care îl va propulsa către proiectul The Beatles Anthology. La rândul său, acesta din urmă va crea contextul propice pentru un alt album solo remarcabil: Flaming Pie (1997). Produs împreună cu Jeff Lynne, discul pendulează între acustic (The Song We Were Singing, Somedays, Calico Skies) și electric (The World Tonight, Young Boy, Flaming Pie), atingând apogeul pe Beautiful Night, unde ambele dimensiuni se contopesc absolut magic.
McCartney va încheia secolul XX cu un album rock'n'roll dominat de cover-uri ale unor piese din anii '50 (Run Devil Run, 1999) și va începe secolul XXI cu un sound fresh și o întoarcere la experimente synth-pop și electronic rock. Albumele primei decade - Driving Rain (2001), Chaos and Creation in the Backyard (2005) și Memory Almost Full (2007) - pot fi discutate împreună, ele urmând aproximativ același pattern (cel descris mai sus). Al doilea dintre ele va merge pe modelul discurilor McCartney și McCartney II, cu Paul cântând la aproape toate instrumentele. Firul se va întrerupe pentru puțin timp în 2012 cu Kisses on the Bottom, un album de cover-uri care are totuși și două compoziții originale (între care hit-ul My Valentine), dar va fi reluat de albumul New (2013), pe care experimentele sonice sunt iarăși la ele acasă.
Egypt Station (2018) nu este atât de aventuros muzical, însă compozițiile sunt complexe, construind un disc solid care cuprinde o paletă largă de abordări: de la balade acustice (Confidante) la music hall (Come On To Me) și de la rock progresiv (Despite Repeated Warnings) la electro-samba cu accente jazzy (Back In Brazil). Dar nu-i nimic, McCartney III, albumul care încheie a doua decadă a secolului XXI, va îmbrățișa din nou dimensiunea experimentală și, surprinzător, va urca pe primul loc în topuri. Paul ne face din mână de pe scena de la Glastonbury. A reușit din nou. „Something to tell your grandkids about“ nu e numai despre concertul cu pricina, ci despre întreaga carieră a lui Sir Paul McCartney. (D.C.)
Text de Dragoș Carasevici & Ionuț Irimiea
