Deși luna lui octombrie bate la ușă, copacii nu sunt nici pe departe aproape dezgoliți precum cei din single-ul „October” al trupei U2. Și nici picăturile de ploaie nu au început să cadă delicat pe aceleași clape ale pianului la care Edge a interpretat piesa sub apăsarea singurătății. Pare că vara e hotărâtă să-și prelungească epilogul cu niște temperaturi străine de acestă perioadă, care ne amintește, mai degrabă, de începutul anotimpului călduros. La fel cum și realizarea, în Los Angeles, a filmărilor pentru videoclipul recent-lansatei piese, „Atomic City” a trupei irlandeze îmi aduce aminte de faptul că Bono e pus pe fapte mari încă de anul trecut, când solistul și-a lansat autobiografia „Surrender: 40 Songs, One Story” („Surrender: 40 de piese, o singură poveste”), continuând cu turneul de promovare al volumului, „Stories of Surrender”. Șapte luni mai târziu, în iunie anul acesta, Editura Litera a adus cartea și pe rafturile librăriilor din România, într-o ediție cartonată, cu supracopertă, fidelă originalului.
Citiți, dacă îndrăzniți!
Primul meu contact cu autobiografia a avut loc în luna mai, la Salonul Internațional de Carte Bookfest, ediția a XVI-a, când corespondentul autohton al volumului încă nu văzuse lumina tiparului. Am parcurs-o cu real interes ulterior, odată cu publicarea ediției traduse .
Deși, la prima vedere, cele 592 de pagini (576 pentru ediția originală) intimidează, vizualul cărții atrage, pe de o parte, prin cele 40 de desene originale și sugestive care însoțesc capitolele cărții și, pe de alta, prin insertul fotografic de la final, atât din intimitatea familiei lui Bono, cât și cu ceilalți membri ai trupei sau alte personalități menționate de-a lungul paginilor.
Totuși, piesa de rezistență e faptul că în „Surrender” capitolele nu sunt ordonate neapărat după o cronologie cursivă, ci sunt concentrate în jurul unui rezumat de 40 de piese din discografia trupei U2, astfel că fanii înrăiți sau curioșii pot descoperi totodată și experiențele care au stat în spatele celor mai cunoscute versuri care s-au întipărit pe buzele a numeroase generații. În acest sens, omul de afaceri și cofondatorul Microsoft, Bill Gates, a etichetat cartea ca fiind „una dintre cele mai bune autobiografii ale unei vedete rock”. Acesta a detaliat a despre volum că „dacă ești fan U2, s-ar putea să fie deja pe lista ta de citit. Iar dacă nu, va fi superdistractiv să descoperi acest băiat din suburbiile Dublinului care a crescut mare și a devenit un star rock și un filantrop renumit în întreaga lume”.
Bono, pe numele să real Paul David Hewson, își deapănă povestea pe un ton intim, onest, metaforic, fidel propiilor sale trăiri interioare, începând cu vârsta de 11 ani, perioada adolescenței marcată de pierderea figurii materne, de-a lungul procesului său întârziat de maturizare, până la persoana care e astăzi. Din acest motiv, firul narativ poate fi destul de greu de urmărit, mai ales dacă nu ești măcar pe jumătate un simpatizant al lui Balzac și al descrierilor sale amănunțite.
Solistul trupei U2 nu face economie de cuvinte, aprofundează fiecare cadru, fiecare eveniment și, mai ales fiecare voce introspectivă, astfel încât redă cea mai mică nuanță a emoției și semnificație a întâmplărilor pe care, până acum, le-a decupat în cuvinte cât mai simple, ca să le recompună în note și versuri. De altfel, Bono și-a demonstrat calităție scriitoricești și natura sa de poet prin descrierile plastice și senzoriale.
Cu toate că subcapitolele curg natural unul într-altul, capitolele autobiografiei păstrează o oarecare independență. În plus, prima și ultima parte sunt conturate într-un mod antitetic și în sens invers derulării naturale a episoadelor. Volumul debutează cu apropierea de moarte a artistului din cauza inimii sale, autodescrisă drept „excentrică” și se încheie cu o imagine abstractă, sacadată și neomodernistă a momentului nașterii. În carte, Bono nu se concentrează doar pe victoriile personale și profesionale, ci și asupra eșecurilor, împărtășite cu un simț analitic și autocritic demn de admirație.
Pe lângă natura autobiografiei ca referință pentru limbajul artistic folosit, Bono împărtășește și detalii tehnice din culisele discografiei U2 sau elemente legate de genurile muzicale care apuneau, se transformau, respectiv, se afirmau la acea vreme. Culoarea timpurilor este completată de valorile proprii (conflictele interioare, iubirea necondiționată pentru familia sa, loialitatea față de trupă, dăruirea, sacrificiul) și elemente de context socio-politic național sau internațional (de la ipocrizia industriei și conflictele socio-politice din Irlanda la foametea din Etiopia, până la războiul din Ucraina).
„Surrender” nu e o lectură ușoară. Personal, cred că e un test de anduranță. Asta sugerează, printre altele, și opiniile pe care le-am frunzărit de curiozitate pe Goodreads. Totuși, trebuie recunoscut faptul că există multă semnificație dincolo de confuzia ușor sufocantă a detaliilor și a unei liste cu persoane nu foarte relevante pentru cititorii români. Practic, în asentiment cu declarația protagonistului cum că „«Surrender» este povestea lipsită de progres a unui pelerin… completată cu o doză suficientă de amuzament de-a lungul ei”, consider că lectura acestei cărți poate fi considerată un pelerinaj al fanilor spre înălțimile trupei U2.
Iată lista celor 40 de piese care dau titlul capitolelor din autobiografia lui Bono:
