În cadrul celui mai mare târg de carte din România, Gaudeamus, cunoscutul jurnalist, scenarist de film și scriitor Răsvan Popescu și-a prezentat cel de-al doisprezecelea titlu din cariera sa literară, „Omul Orchestră”, publicat la editura Cartea Românească Educațional.
Despre romanul „Omul Orchestră: un jurnal altfel”
Criticul literar și lectorul universitar doctor Livia Iacob a încadrat romanul ca un text hibrid, cu elemente postmoderniste, o scriitură confesivă, influențată de condeiul proustian și de literatura nordică. Stilul vizual și fragmentar rămân o constantă identificată și în scrierile anterioare ale lui Răsvan Popescu, acesta declarând că este „un povestitor pe spații mici, scriu în secvențe scurte, aparent disparate: idei, confesiuni, impresii, amintiri care nici măcar nu se înșiră cronologic”.
Cartea ia forma unui „jurnal colaj”, după cum l-a clasat scriitorul Marius Chelaru, ilustrând condiția de „om orchestră” care se află într-o permanentă căutare a esenței vieții, cu „înfățișări diferite și meserii diferite, după împrejurări”, continuă autorul volumului. Construit cu o atenție pronunțată asupra detaliilor și cu un amestec de ironie, autoironie, parodie și satiră, romanul oglindește onest atât realitatea exterioară, cât și pe cea interioară a protagonistului, amândouă aflându-se într-o continuă schimbare.
„Omul Orchestră” centralizează o gamă largă, de la singurătatea autoimpusă și căutarea sinelui, până la tema familiei, a tradițiilor sau a copilăriei. În acest sens, Răsvan Popescu a adăugat că romanul „este o întoarcere. Copilăria ca o fotografie din ce în ce mai neclară, un univers ludic, aproape magic, un spațiu al jocului în care câțiva copii imită lumea adulților și proiectează o lume de jucărie în care podul de fân devine Bancă Națională și emite monedă. În care coverga din fundul grădinii, din vie, devine hotel și în care sondele secătuite se transformă în cetăți la hotarele acestui tărâm imaginar”.
„Am plecat de la realitate și am ajuns la ficțiune”
Nu pot să nu observ nuanțele metaforice din titlurile pe care le-ați publicat până acum („În torent”, „Protestul brazilor de Crăciun” etc.), iar volumul „Omul Orchestră” nu este o excepție. Găsiți mai sugestiv un astfel de titlu încăpător în semnificație și muzical?
Da, cred că are importanță ca titlul să fie percutant, să facă lumea curioasă și, în același timp, să sune bine. Deci toate aceste trei calități contează în alegerea unui titlu.
Fiind un autor care face apel la propriile experiențe, nu vă temeți de o vulnerabilizare în fața publicului cititor?
E posibil, dar, în același timp, este și un mod de a împărtăși niște lucruri și cel mai bine vorbești despre lucrurile pe care le cunoști.
Vedeți acest lucru ca pe un atu într-o societate a aparențelor?
Nu, nu este un atu. În condițiile de astăzi, când toată lumea vânează like-uri și se prezintă cât mai frumos, eu nu fac așa. Chiar încerc să mă prezint cât mai aproape de adevăr, atâta cât îl știu eu.
Credeți că se poate scrie literatură fără realitate?
În cazul meu, nu. Eu fiind un jurnalist inițial și un scriitor devenit din jurnalist, de regulă, am plecat de la realitate și am ajuns la ficțiune.
În contextul apariției romanului anterior, „În torent”, scriitorul Vasile Popovici v-a comparat cartea cu „poezia și muzica pe care o face Leonard Cohen”. Cine reflectă sau ar putea reflecta muzicalitatea „Omului Orchestră” de această dată?
O reflectare în muzică?
Da.
Nu știu să vă spun. Un compozitor la care eu am ținut foarte mult și care făcea muzică la coloana sonoră lui Pintilie, dar nemaifiind printre noi cred că nu, momentan, n-aș ști să vă răspund.
Prozatorul Cristian Teodorescu definește romanul dumneavoastră ca pe „un jurnal de criză” în care porniți „în căutarea de sine și a scrisului pierdut”. Faptul că ați fost nevoit să vă dedublați de-a lungul parcursului dumneavoastră profesional este unul dintre motivele pentru care „foaia de hârtie dă anxietate”?
N-a fost o dedublare propriu-zisă. Am pus accentul în mod diferit pe o latură sau alta a personalității mele care se potrivea mai mult cu momentul respectiv. Celalalte nu au dispărut. Pur și simplu e cum ai pune reflectorul pe un chip sau altul.
Din punctul dumneavoastră de vedere, unde se poziționează literatura la momentul actual în România?
Nu sunt critic, poate domnul Chelaru sau doamna profesor Iacob v-ar putea răspunde mai bine, vorbitorii mei din această seară. Eu cred că e o literatură care caută posibilități noi de exprimare. Eu, de exemplu, o caut în această zonă a literaturii vizuale.
Dintre autorii pe care i-ați citit de-a lungul timpului, ce nume v-au câștigat admirația?
Nu m-aș agăța de vreun nume. Îmi plac autorii nordici în general și nord-americani.
Există un roman la care vă întoarceți iar și iar, indiferent de trecerea timpului?
Nu prea. Uite, un roman pe care l-am recitit de curând, apropo de Leonard Cohen, ,,Joaca preferată". El are un roman întreg acolo despre condiția copilăriei și eu am atins tema asta și atunci am simțit nevoia să recitesc romanul respectiv. În general, când lucrez la ceva, încerc să citesc lucruri care să-mi fie de folos.
