Anul acesta deschide un nou capitol pentru Alternativ Quartet, cu două materiale discografice, care virează tot mai mult dinspre chitări înspre orgi, sintetizatoare, instrumente de suflat și percuție clasică, oferind pieselor un sunet mai vast și mai monumental. „De la Doom la Autotune”, le-au spus ei.
Cele mai noi materiale discografice ale lor sunt disponibile pasionaților de muzică pe platformele de streaming, cât și în format pe vinil. Băieții îi așteaptă pe pasionații de muzică pe 5 decembrie la Muzeul Național de Artă al României din București, pe 8 decembrie la Palatul Culturii din Iași (Sold Out), și pe 14 decembrie la Casa Tranzit din Cluj-Napoca, pentru o serie de concerte de două ore acompaniate de proiecții video și de un Brass Ensemble de la Filarmonica din Cluj-Napoca.
Prima melodie pe care ți-o amintești.
Marcel Hosu: Am crescut într-o casă în care se asculta destul de multă muzică (în principal pe bandă). Îmi e foarte greu să identific o piesă anume care să reprezinte un prim contact conștient cu muzica. Îmi amintesc în schimb foarte bine de o casetă pe care o avea tatăl meu în mașină (puțin mai târziu) de pe care m-au marcat trei piese: „Immigrant Song” și „Black Dog” de la Led Zeppelin (probabil, prin stranietatea lor vocală și ritmică) și „It's a Heartache” de la Bonnie Tyler, care până în ziua de astăzi mă duce cu gândul la muzica primei copilării și la mood-ul nostalgic pe care l-am căutat întotdeauna de atunci încolo.
Prima melodie de care te-ai îndrăgostit.
S-ar putea să fi răspuns parțial deja la întrebarea asta vorbind de Bonnie Tyler, dar cred că nu se poate vorbi despre o adevărată iubire pentru o piesă decât în adolescență, o iubire care trece dincolo de idealurile insuflate de părinți și care caută să afirme o individualitatea aparte. Din punctul ăsta de vedere mă gândesc la piesa „Sappy” de la Nirvana, pentru care am dezvoltat o mică obsesie (destul de scurtă ce e drept, după motto-ul lui Kurt: „its better to burn out than fade away”). Sau poate — de fapt! — înainte de asta, „Papercut” de la Linkin Park. Cred că albumul „Hybrid Theory” a fost prima mea iubire.
Primul album pe care l-ai cumpărat.
„Americana” de la The Offspring, tot pe casetă, cred că prin 1999 sau 2000. Aveam un poster cu Dexter în cameră, eram foarte mare fan. Piesa „Falling” încă mă face să dau din cap cum doar un copil ar putea: fără nici o grijă pe lume, doar pură plăcere și bucurie.
Primul concert la care ai fost.
S-ar putea să fi fost un concert Iris în Bistrița, sau un alt concert de la Zilele Bistriței, orașul în care am locuit până la finalul liceului. În mod interesant, îmi era foarte frică de sunetele tari când eram mic. Am refuzat vehement să intru cu părinții mei într-o discotecă la mare, din cauza boxelor masive de care îmi era foarte frică. Evitam și concertele din aceeași cauză. Nu cred că e, în schimb, o coincidență că acum fac eu însumi concerte și sunt așa de pasionat de muzica live: ca oamenii care au fobii și sunt în același timp foarte atrași de obiectul fobiei lor. Primul concert la care am fost din proprie inițiativă, și pentru care am schimbat o serie de trenuri o noapte întreagă, a fost Jethro Tull (la Sibiu, 2007), una din trupele pe care le ascultam împreună cu părinții mei.
Ai vreo piesă pe care o putem considera guilty pleasure?
Foarte multe. Chiar dacă nu le consider guilty pleasures decât prin convenție, nu simt neapărat un guilt real legat de lucrurile pe care le ascult. Există așa de mult muzică pop excelentă. Am un playlist pe care l-am denumit „Après-Bib”, pe care îl ascult după o zi plină de muncă, care conține Jamie XX, Robin Schultz, Rihanna, Taylor Swift și care funcționează ca un fel de mental-floss.
Melodia care te face să dansezi.
„Territory” de la The Blaze. Nu există petrecere la care să nu abuzez de această piesă împreună cu prietenii mei. Este o capodoperă.
Melodia care te face să plângi.
Cu siguranță „Landslide” de la Fleetwood Mac. Am aflat de piesă într-un context care cu siguranță va părea ridicol. Nu ascultasem niciodată Fleetwood Mac din proprie inițiativă, și m-am regăsit într-un abis emoțional, lovit de acordurile și versurile acestei piese, care închide un episod din „Southpark” despre divorțul dintre Sharon și Randy Marsh. Fix în acel an trecusem și eu printr-o despărțire (prima și singura despărțire din viața mea), și chiar dacă nu era vorba despre un divorț, piesa mi-a oferit prilejul să simt unele lucruri pe care nu le puteam simți altfel. Ani de zile nu am reușit să ascult piesa fără să mi se taie respirația și să încep imediat să lăcrimez.
Melodia care nu îți iese din cap.
Sunt destul de multe, depinde de perioadă, dar în general am sesizat că pățesc asta foarte des cu piesele de la Phoebe Bridgers: „Garden Song”, „Smoke Signals”, „Motion Sickness”, „I know the End”, dar și „Laugh Track”, piesa de la The National cântată împreună cu ea.
Melodia (poate fi și artistul) la care alegi să dai skip.
O piesă care este pentru mine instant skip este „Hotel California”. Am auzit de așa de multe ori acele acorduri încât tot corpul meu refuză să mai vrea să audă acea progresie aparent infinit de lungă și din păcate atotprezentă într-o epocă. O piesă foarte bună de altfel, dar mult prea narativă (muzical vorbind), ca să fie ascultată de așa de multe ori.
Albumul care ți-a schimbat viața.
Dacă trebuie să mă rezum la unul singur, voi spune „Ágætis byrjun” de la Sigur Rós. Este greu de estimat cât de mult mi-a schimbat viața acest album, atât personal, cât și prin influența pe care a avut-o asupra mea ca muzician. I-am văzut live relativ recent din nou și îi spuneam soției mele: uite, vezi acești oameni din fața noastră? Tu îți poți imagina cât de mult mi-au schimbat viața? Simt o recunoștință enormă pentru ei și pentru muzica lor.
Melodia cu care te-ai trezi zilnic.
„U (Man like)” de la Bon Iver: un artist care reușește să facă piese inepuizabile, piese care pot să meargă pe repeat o viața întreagă.
Piesa care te definește.
Cred că „The Mighty Rio Grande” de la This Will Destroy You. Tot albumul este ca un monolit emoțional colosal pentru mine și reprezintă o constantă pentru ceea ce mă definește ca persoană, în ciuda schimbărilor din viața mea și din jurul meu. Puține trupe de post-rock au trecut testul timpului pentru mine, dar cred că pe lângă Mogwai și God Speedyou! Black Emperor, vor rămâne întotdeauna și This Will Destroy You.
