George Sărluceanu m-a lăsat fără cuvinte, după lansarea intimă și distractivă a noului său album, „Față În Față”. Materialul îți dă un sentiment de libertate completă și e plin de jocuri stilistice și artificii muzicale, fiecare dintre ele lăsând ascultătorul să călătorească haihui printr-o lume sonoră viu-colorată.
Alături de el, au urcat pe scenă „trei dintre cele mai bune voci”, după cum le-a descris George, Monica-Elena Costin, Teodora Beleaua și Cristina Pleșa. Minunatul Claudiu Purcarin a bătut cu precizie la tobe, iar tânărul talent Tudor Miron, de doar 12 ani, a dat noi nuanțe pieselor cu acorduri de chitară electrică.
Artistul a fost invitat și la emisiunea „Folk Bun cu Cristi Dumitrașcu” de luni, în cadrul căreia a discutat despre „Față În Față”. Îl veți putea vedea în acțiune vineri, pe 23 februarie, la Sala Dalles.
Iată ce discuție am purtat eu cu George, sâmbăta trecută. Am vorbit despre natură, de la care învățăm să fim sinceri, despre stilul art rock și despre „Water Fest”, un eveniment care se petrece anual la Lacul Bicaz și are ca scop creșterea gradului de conștientizare a protecției mediului.
Aș vrea să începem cu sursa ta principală de inspirație, natura. Ce ai învățat despre tine ca artist de la natură?
În primul rând să fii sincer. Sinceritatea este lucrul cel mai important, știi, legat de natură. Când vezi pădurea verde, fără ascunzișuri, atunci și ca om trebuie să fii, zic eu, la fel de verde și la fel de deschis?
Din cât te-am înțeles, tu ai crescut pe undeva pe lângă Dunăre.
Între Dunăre și Brateș am crescut, într-o zonă superbă. Da, am o legătură strânsă cu apa. Am crescut pe acolo, pe malul Dunării. Apa era terenul de joacă, știi?
Acest material nou, „Față În Față” despre ce este, de fapt? Ce mesaj transmite?
Materialul ăsta vrea să transmită faptul că George Sărluceanu a ajuns la 50 de ani și s-a maturizat din punct de vedere artistic. Dacă, până acum, tot am încercat diverse forme, diverse variante, ăsta este momentul în care nu te mai interesează ce iese. Pur și simplu cânt ceea ce vreau să cânt.
E mai mult o călătorie, nu o destinație.
Exact. E mai degrabă o călătorie, nu o destinație. Nu mai vreau să ajung nicăieri exact. Dacă am avut ceva de arătat, până la vârsta asta am arătat. Acum, pur și simplu, călătoresc, știi? Schimb trenul și iar schimb trenul și nici nu contează unde ajung, știi? Că nu mai este vorba de o destinație, așa cum ai zis.
Îmi place metafora asta cu trenul. Tu ai schimbat foarte multe trenuri stilistice pentru albumul ăsta. Ai îmbinat o grămadă de influențe, de la blues, la folk, la jazz. Eu l-am încadrat ca fiind „art rock”. Îmi pare un termen destul de larg încât să cuprindă toate nuanțele muzicii tale.
Fix asta este. Mi-a luat foarte mult timp să aflu să aflu de genul ăsta, să aflu denumirea a ceea ce cânt. Și să știi că n-am fost singurul care a încercat să afle ce cânt eu. Cu Radu Lupașcu, mă cunosc de mai mult de 20 de ani și cu mulți alții... Aținelu, Stratone, Florin Silviu Ursulescu, foarte mulți oameni. Povestea mea este că, în 2001, am câștigat trofeul „Om Bun”. Noi ne cunoaștem de atunci. Deci, am rămas în sfera muzicală de atunci, de când am intrat pe ușa din față. De atunci, am rămas prieten cu foarte mulți oameni care nu au putut să încadreze genul muzical pe care-l cântam. Chiar dacă am câștigat „Om Bun”, toată lumea spunea că nu cânt folk. Și mulți au vociferat, după 2001, spunând că nu a fost un câștig corect, că „George nu cântă folk”.
Dar asta era viața. Am fost un tip studios și mereu mi-a plăcut să studiez instrumentele. Nu m-am lăsat nicio clipă. Mi-am petrecut foarte mult timp studiind și, automat, am ajuns la performanță, pentru că asta se întâmplă când înveți temeinic.
În altă ordine de idei, nu am încercat să copiez pe nimeni. Am ascultat foarte multă muzică pentru un om și prea puțină muzică pentru un artist. Am încercat să ascult atâta muzică, încât să mă inspire, nu cât să mă ducă spre latura cealaltă, să copiez.
N-am vrut să fiu niciun Steve Vai, n-am vrut să fiu niciun Eric Clapton, niciun Mark Knopfler, dar m-am inspirat, am văzut cum cântă ei și am adaptat stilurile la degețelele mele. Uite așa s-a construit stilul ăsta. Pe mine mă uimește, că, la vârsta ta, știi de art rock, înțelegi? Pentru că ăsta este un termen foarte larg. Eu am descoperit termenul ăsta acum aproape un an de zile când, la fel, după multe, multe căutări și dezbateri personale, am folosit inteligența artificială ca să îmi pot categorisi muzica.
Mesajele de multe ori sunt rock. Câteodată, sunt folk, dar sunt cântate pe rock. Câteodată, e un mesaj de dragoste pe care-l cânți pe swing. Dar nu este nici swing, pentru că swing-ul îl cântă cei care se dedică stilului. Și, uite așa, eu îmi trag un melanj de armonii și de stiluri amestecate. Este natural, pentru că toată muzica pe care o ascultăm s-a sedimentat în sufletul nostru. Și puțin mă refer la mine, în sufletul meu.
Mi-a plăcut foarte mult cum a sunat concertul de joi.
Da, și totuși este o echipă foarte simplă. Orchestrația este făcută, practic, într-o tobă și o chitară rece. Am făcut artificii din punct de vedere tehnic, pentru că asta-i o altă parte la care am lucrat de-a lungul vieții, partea de studio. Am găsit frecvențele alea pe care eu mi le-am dorit toată viața. Să spun sincer, proiectul ăsta cu Nașul mi-l doresc de vreo 25 de ani, cel puțin. Eu l-am mai cântat înainte, într-o formă asemănătoare cu Felix Moldovan, cu colegul meu din Spin. L-am dus prin toată țara, cu chitară rece și tobă, neavând posibilitățile materiale să îl îmbrăcăm din punct de vedere tehnic.
N-a sunat prea bine. Era spectaculos pentru că suna foarte plin, deși erau doar doi oameni pe scenă. Însă, neavând profunzimea basului, totul se cânta în medii înalte. Asta s-a putut, știi? Dar acum, descoperind în studio după ani de zile și moda de a îmbrăca sunetul, de a-l face frumos, de a-i face „sound design”, a ieșit ce a ieșit.
Cum coordonezi proiectul muzical pentru scenă?
De obicei, dau referințe. Îmi aleg un anumit artist asemănător cu stilul meu și le dau referințe colegilor. Nu pot să le dau repere din punct de vedere al designului de sunet, pentru că ce folosesc e nou. Ne adunăm toți în studio, le arăt întâi ce trag eu. Asta e foarte multă muncă. Eu, în primul rând, trebuie să trag toate track-urile și să le arăt unde trebuie să ajungem.
Cum lucrezi cu Tudor, chitaristul tânăr, la început de drum?
E foarte receptiv. Studiază foarte mult, stă foarte mult cu chitara în mână. Are o ureche muzicală foarte bună, în primul rând. E muncitor și, de aceea, reușește să capteze tot ce este în jurul lui. Are o mână cu mult peste vârsta lui. Adică mânuțele ale lui sunt mânuțe de 24-26, aproape 30 de ani, dacă îi să punem așa. Și asta pentru că lucrează foarte mult, are multă dexteritate.
În plus, are curaj. Sau mai bine zis, e inconștient. Pentru el nu există chitariști prea mari. Când se urcă pe scenă sau cântă cu cineva, nu are apăsări sau temeri legate de părerile altora. Dă tot ce poate foarte natural.
Am rămas în minte cu termenul „libertate”, după ce s-a terminat concertul.
Asta vreau să transmit, în primul rând, sentimentul de libertate. Și asta mă duce înapoi la natură. Într-un oraș, viața curge așa, firesc și normal, dar când ai ieșit la iarbă verde, sau ai ajuns într-o pădure, atunci îți dai seama înseamnă să fii liber. Și exact asta vreau să transmit. Fiecare trebuie să facă ceea ce își dorește.
Tu ești un susținător avid al protecției mediului și al stilului de viață sănătos. Cum a început povestea ta cu „Water Fest”?
Ți-am spus, eu m-am născut la Galați. M-am născut într-o familie de pescari. Eu sunt jumătate lipovean. Din totdeauna, de când mă știu, am avut barcă în curte sau la Dunăre. Întreaga viață mi s-a petrecut mai mult pe apă decât pe uscat. Toată povestea asta provine din experiențele pe care le-am trăit, împreună cu tata, când mergeam la pescuit, și ziua și noaptea.
Am văzut Dunărea în toate formele ei de poluare, știi? Am început să ies cu tata cu barca după ce am împlinit 12 ani, la insistențele mele. Atunci am cunoscut Dunărea aia, în care nu găseai decât câte o brichetă aruncată de vaporeni, că așa era pe Dunăre, erau vapoarele astea care veneau din afara țării.
Veneau cu tot felul de chestii astea foarte noi pentru noi, pentru noi cei de rând. Adică îți dau un exemplu, brichetele BIC există de când eram eu copil, fix același model. astea au fost primele brichete pe care le-am văzut în apă, plutind în apă, sau chiar prin pădure. erau ceva spectaculos, că la noi în țară nu ajungea așa ceva decât printr-un om care venea din afara țării.
După aceea, am cunoscut Dunărea când au început să apară PET-uri care, la fel, nu erau de la noi din țară.
Mai târziu, am ajuns să cunosc Dunărea plină de motorină. Așa am devenit un luptător, un „eco warrior”, în momentul în care am început să fac „Water Fest”. Ivan Patzaichin m-a invitat să fac parte din Apele Unite ale României.
Și ce se întâmplă, mai exact, la „Water Fest”?
Facem o campanie de conștientizare la un nivel foarte mare. Suntem pe malul Lacului Bicaz și se întâmplă niște lucruri senzaționale și urâte, în același timp. Sunt mereu PET-uri pe apă. Am făcut festivalul acolo, fix cu scopul de a arăta cât este de poluat. Ca să pot să arăt cât este de poluat locul ăla cât mai multor oameni, a trebuit să fac evenimente din ce în ce mai mari.
