The Groovy Bastards a atras multă atenție anul trecut, după participările la „Constelații Rock” și „Posada Rock Festival”, soldate cu câștiguri, pe care artiștii nu le așteptau. Veniți dintr-o zonă de funk și jazz, lumea rockului i-a primit cu brațele deschise și i-a încurajat să se deschidă mai mult către stilurile mai agresive.
Din punctul meu de vedere, The Groovy Bastards are o abordare muzicală fenomenală - energie molipsitoare, multe influențe și combinații cu totul speciale, creativitate cu carul și tehnică atent studiată. E vorba despre o formulă care nu numai că atrage, ci captivează orice fel de ascultător, cu orice fel de preferințe muzicale.
„Charades”, albumul de debut, e o colecție de piese, pe care trupa le lucrează de ani de zile și înglobează tot ce le poate pielea membrilor. Poate fi privit ca o călătorie prin etapele evoluției muzicale The Groovy Bastards, ce cuprinde și evidențiază fiecare stil și sunet pe care trupa a ajuns să le stăpânească. De aceea, nu pot spune că e ușor să le definesc o anumită identitate muzicală – și, sincer, nici nu îmi doresc. Nu despre asta e muzica lor, ci despre a ieși din tipare, despre multe surprize sonore și despre efortul și, în aceeași măsură, libertatea de a fi flexibil.
Am discutat cu Ioana, Masha, Andrei și Theo despre album, despre întâmplările amuzante care nasc piese antrenante și despre concertul de lansare.
Să începem discuția cu „Charades”. Voi, în spiritul stilului vostru autentic, ați combinat foarte multe stiluri și abordări muzicale. Cuprindeți tot, de la jazz, până la metal. De unde începe povestea albumului?
Ioana: Începem cu numele, „Charades”. Albumul e o compilație din toți anii ăștia de muncă. Ne-am gândit că, dacă tot nu știm ce gen muzical e, ce facem, ce se întâmplă, să lăsăm ascultătorii să decidă cum ne încadrează fiecare. Am muncit foarte mult la el, pentru că noi, la „Posada Rock Festival 2023”, am câștigat premiul 2 și bursa „Alex Pascu”, numită după basistul de la Goodbye to Gravity. Am înregistrat materialul într-o săptămână la El Studió, Bacău, un studio de înregistrări foarte tare. Acolo am reușit să terminăm albumul, ceea ce, pentru noi, devenise un chin existențial. Toată lumea ne întreba mereu când scoatem albumul.
Theo: Noi răspundeam „Da, da, da, anul ăsta, anul ăsta, sigur!”.
Ioana: Asta, ne-a dat elanul să ne apucăm și să terminăm, că era musai. Adică, oricum, noi, în primii ani de activitate, am fost cam „flindu-didu”, așa... Voiam doar să mai cântăm.
Voi acolo încapsulați și evoluția stilului vostru. Acoperiți de la metal și rapcore, din „23:22”, rock ceva mai eclectic, precum „Desiderium”, baladă, până la „Freak Show”, care sună a disco groove combinat cu rock n’roll. E o întreagă călătorie.
Andrei: Da. „Freak Show” a fost prima portiță către zona mai agresivă, să zicem. Până atunci nu prea cochetam cu influențele metalul.
Theo: De atunci, au început să vină mai multe inspirații de genul. Andrei și-a scos chitara cu șapte coarde și altcumva a decurs procesul compozițional. Dar cu toate astea n-am pus o limită, o barieră. Nu ne-am dorit să ne încadrăm într-un stil anume sau să încercăm să sunăm ca cineva. Am improvizat până a ieșit o linie care ne suna bine și de acolo am tot încercat să adăugăm elemente. N-am avut niciun fel de așteptare de la produsul final și asta mi se pare super tare. A ieșit ceva autentic.
Ioana: Când am ascultat materialul ascultat cap-coada am zis „Mă, sună! E bine!”.
Ce m-a surprins pe mine în discuțiile anterioare cu voi a fost că, de fapt, sunteți perfecționiști. În imaginația mea, voi păreați mai boemi, mai jucăuși. Mă gândeam că, la repetiții, dintr-o joacă, vă iese un produs atât de bun.
Ioana: Da. Noi luăm muzica foarte serios. Nu ne luăm pe noi serios. (Toată lumea râde) Oricum, am mai renunțat și la perfecționismul ăsta. Dacă ar fi să fim cum suntem noi, de fapt, n-am mai fi scos albumul.
Andrei: Da, vine un moment când trebuie să recunoști că e gata, că trebuie să mergem mai departe. Nu putem sta să căutăm mereu nodul în papură.
Theo: Când te apropii de un produs final, ar trebui să țintești pentru o calitate cât mai bună. Dar atunci când compunem și mergem la repetiții, în mod evident, ne distrăm foarte tare.
Voi ați avut timp la dispoziție doar o săptămână la Bacău și, bineînțeles, a fost un efort destul de obositor, dar cred că v-a și făcut să vă simțiți mai împliniți. Cum ați descrie voi acele șapte zile?
Ioana: Experiența asta m-a bucurat... Spiritual, sufletește... Cred că ăsta e visul tuturor să poți să faci muzică și să nu fii constrâns. Noi am fost constrânși de timp, dar am renunțat la somn, cum ai zis. Nu știu, pentru mine a fost o experiență extraordinară. Am avut și mare noroc să lucrăm cu niște oameni la fel de pasionați, nebuni și nedormiți, ca noi.
Theo: Asta ne-a împins mult de la spate. Știam că mai e o persoană care, tot așa, țintește să iasă un produs super tare. Chit că ne rezumăm doar la trei ore de somn pe noapte și 7 cafele în timpul zilei. Sesiunea cea mai lungă a fost la mixat, care a durat vreo 72 de ore.
Andrei: Am mai dormit pe canapea jumătate de oră și ne-am reîntors la lucru.
Ioana: Mihai Grecea a fost cel mai chinuit, de la El Studió. El e și regizor și om bun la toate... Deci mulțumim, Mihai, din nou pentru a mia a oară că ești genial! E ca unchiul meu, Mihai (chicotește). Și după aia Andrei a fost... era leșinat pe acolo.
Masha: Noi eram patru care mai dormeam prin rotație... Mihai era unul singur care făcea toate rotațiile cu toată lumea. (Toți încep să râdă)
Ați deprins lecții din întreaga experiență care v-au schimbat perspectiva?
Andrei: Depinde. De exemplu, faptul că am fost și pe la „Constelații Rock”, apoi la „Posada” și că am fost apreciați, ne-a dat alt avânt. Mi s-a părut că am fost bine-primiți de zona rock.
Theo: Noi neavând atât de multă expunere pa partea asta și neștiind publicul de rock și metal până acum. Adică toate experiențele astea ne-au deschis ochii.
Ioana: Ne simțim acasă în sfera asta. De exemplu, la „Constelații Rock” nici nu voiam să mergem pentru că nu eram „suficient de rock”.
Andrei: Și, totuși, ne-am propus să mergem. De ce nu? La concurs am câștigat intrarea în competiția de la „Posada Rock” de la Bogdan Trîmbaciu. Nu ne-am fi înscris niciodată la „Posada”. Nici acolo nu ne-am așteptat să urcăm pe podium să și primim premiul ăsta special. Eram ca oile albe, mai eram și îmbrăcați în alb. (Toată lumea râde.)
Apropos de Posada, știu că am mai vorbit noi despre asta și acolo, dar te mai întreb o dată, Ioana. Cum, doamne iartă-mă, ai reușit să cânți atât de bine, având laringită?
Ioana: Doamne, nu mai vreau! (Lumea râde) La gală a fost ceva sinistru! Nu știu, cred că a fost adrenalina, plus perfecționismul, plus nu că nu voiam să dezamăgesc. Când muncești foarte mult și ți se oferă astfel de șanse, iese ceva din tine. Oricum, a fost sinistru și nu îmi mai doresc așa ceva niciodată! Înainte să urc pe scenă tot spuneam că eu nu cânt.
Theo: Noi eram pregătiți să dăm set instrumental. Trebuia să sune mai gol, că Ioana de abia că putea să vorbească. Cu jumătate de oră înainte să urcă pe scenă a zis că va cânta. Am rămas mască.
Ioana: Personalul de la ambulanță mi-a zis să beau ceva rece repede, ca să reduc inflamația. Cumva, a funcționat!
Andrei: Cred că am fost mai stresați la gală, decât la concurs.
Hai să vorbim un pic și despre concertul de lansare al albumului. Cum a fost primit „Charades”?
Masha: A fost mult mai bine primit decât eu, personal, m-am așteptat. Ne-am bucurat toți să vedem că lumea chiar dădea din cap odată cu noi. Publicul a fost așa de receptiv față de muzica noastră, cum nu cred că am văzut la alte concerte. Adică lumea chiar zâmbea, trăia emoțiile, era surprinsă la balade și dansau tandru, la „23:22” nu știa de cine să se mai apuce... A fost debandadă! A fost o șaradă, cum sugerează și titlul albumului.
Ioana: A fost o cântare cu multă încărcătură emoțională și de mare amploare. Am văzut oameni în public, pe care nu i-am mai văzut de trei ani. A venit și multă lume nouă. Cum a spus și Masha, am fost încântați și surprinși să vedem reacții de la oameni care au venit fix să ne vadă pe noi. Asta ne împlinește cel mai mult, din punct de vedere artistic.
Theo: Eu am tras de Nunu, proful meu, omul care mi-a pus bețele în mână, să vină. L-am bătut la cap ani de zile, la fiecare cântare. Până când i-am scris acum că am lansare de album. Mi s-a umplut inima când l-am văzut acolo...
Andrei: A fost ca o serbare. Au venit foști colegi de liceu, de facultate, colegi de muncă...
Theo: Mulți care veniseră acolo de dragul clubului și au intrat pentru că le-a plăcut ce muzică se auzea din sala de concert.
Mă bucur mult să aud! Hai să vorbim și despre vecina despre care cântați în piesa „23:22”. Chiar sunt curioasă!
Andrei: Povestea este inspirată din fapte reale. Făceam un jam session la Masha acasă.
Masha: Ca să înțelegi puțin contextul în care cântam, Teo bătea la un fel de tobă improvizată, ca un fel de covoraș electronic, care se rulează. Cea mai bună investiție spontană de la 3:00 dimineața!
Andrei: O chitară clasică, amplificatoarele date foarte încet.
Ioana: Era o seară de octombrie și stăteam cu geamul deschis. Și, la un moment dat auzim „Ți-am spus să-ți vezi de treaba ta! Nesimțit-o! E 23:22! Chem poliția!”.
Andrei: Atunci ne-a picat fisa! (Îngână) „E 23:22, 112, 23:22, chem poliția...!”, hai că poate iese ceva din asta. Atâta timp ne-am chinuit să compunem piese serioase, care să aibă sens, să se lege, iar asta a plecat de la vecina care a urlat după noi. Am primit reacții foarte bune!
Voi aveți în piesa asta un vers foarte deștept în care vorbiți despre cât de greu e „să dai vieții sens”. Cred că e un simbol foarte potrivit pentru întreg albumul. E, de fapt, în lucru de patru ani? Dacă nu mă înșel.
Andrei: Patru, cinci ani?
Ioana: Ce ai?! Cred că prima piesă e de mai mult timp. Eram trei în trupă, pe vremea aia.
Andrei: Da, uite, nici noi nu mai știm de când tot lucrăm la proiectul ăsta.
Cred că ar trebui să îi dați vecinei un exemplar al albumului. (Toată lumea râde)
Ioana: (Imitând ironic vecina) Cer drepturi de autor! (Toată lumea râde)
