Eu am o vorbă. Când Alternosfera te cheamă, te duci. Cu ocazia aniversării de 25 de ani de activitate, am avut plăcerea să mă întâlnesc cu Marcel, Dumitru și Marin, ca să aflu cum se văd acești ani în retrospectivă.
Am aflat lucruri foarte interesante, precum faptul că Dumitru cânta inițial la chitară, nu la bas, sau că succesul hit-ului „Flori De Mai” a fost un accident, oarecum, care i-a luat prin surprindere pe membrii Alternosfera. Am aflat câtă muncă necesită organizarea unui concert și, poate cel mai important, am aflat ce i-a ținut împreună, timp de 25 de ani. Înarmați-vă cu o doză sănătoasă de curiozitate și multă răbdare, pentru a descoperi, prin intermediul interviului, povestea din spatele uneia dintre cele mai mari trupe de rock, în acest moment!
Alternosfera va susține un concert aniversar, pe 11 iulie, la Arenele Romane, cu mulți invitați surpriză. Show-ul va fi deschis de către Domino și Cosmos în Buzunar.
Începuturile Alternosferei
Alternosfera împlinește anul acesta frumoasa vârstă de 25 de ani. Când vă gândiți în retrospectivă la anii aceștia, ce simțiți?
Marcel: Noi suntem trei membri care au stat la bazele trupei. Noi, cu Dumitru, ne cunoaștem încă când eram elevi, eram în școli diferite, dar cumva a ajuns să cânte în trupa de la liceul, unde studiam eu. După câțiva ani de zile, trupa, ca și orice alt colectiv din școală, s-a destrămat foarte repede. Pe urmă, mai a urmat încă o altă trupă, unde am fost invitați. Așa ne-am reîntâlnit. În vara din 1998, au apărut primele track-uri, primele încercări de piese și cântam pe amplificatorul de chitară acasă.
Marin: (Râzând) Boy band!
Marcel: Eu aveam 16 ani, Marin 15 ani, iar Dumitru, 17. Am hotărât, pe la sfârșitul verii, să facem o trupă. Și a durat cam două, trei luni de zile. În 13 decembrie 1998, am făcut prima repetiție în componență completă, bas, chitară, tobă. Dumitru, inițial, cânta la chitară, dar, pentru că nu găseam basist și găseam doar chitariști, el și-a însușit rolul.
Dumitru: Am zis că „e bun, hai că învăț și la bas”. Am zis că o fi mai ușor.
Marcel: (Râzând) Că-s mai puține coarde... La o lună distanță, a ajuns și Marin, în trupă. Avea 15 ani. Era cel mai tânăr dintre noi. Și îți dai seama că, din start, nu aveam mari obiective. Nu ziceam „hai să tragem albume, să filmăm videoclipuri”. Eram ambițioși doar să facem ceva, să nu stăm acasă. Erau, pe atunci, foarte puține opțiuni cu care să îți ocupi timpul. Puteai să stai acasă, să citești o carte. Dar nu era pentru noi, eram așa, mai flutură-vânt. Mai puteai să joci fotbal sau basket, handball...
Marin: Ieșeam, ne jucam... Dar nu eram sportivi. (Râde)
Marcel: Noi aveam dragoste și pasiune față de muzică. Ascultam rock. Cumva atmosfera în sine, să te afli într-o sală de repetiții, să dai din plete, să faci gălăgie, să terorizezi vecinii era foarte atractiv. Și nu aveam un plan propriu-zis să creștem, decât așa, pas cu pas, test după test. Nu făceam ceva ca să ajungem cineva. Era doar din plăcere și dragoste.
Marcel, mi-ai spus, la ultima noastră discuție, că rockul alternativ era ceva nou, atunci când ați început voi să cântați.
Marcel: Da. Gândește-o așa. În Republica Moldova, aveam MTV. Și toată lumea asculta Nirvana, Soundgarden, de exemplu, metal. Dar oricum, generația noastră era mai mult cu alternativul. Cei care erau puțin mai mari, erau mai mult cu metalul. Sau cu rockul rusesc, o subcultură care nu se cunoaște în România, de exemplu.
Și ce v-a atras atât de tare la stilul ăsta pe atunci?
Marcel: Noi am crescut cu Nirvana. Cred că grunge-ul, toată cultura asta, cu cântatul nu neapărat foarte tehnic la chitare, de exemplu, și cu urlatul în microfon, era așa, un soi de revoltă, știi? Un tânăr, orice tânăr, are nevoie de o revoltă, să protesteze împotriva la ceva. Și alternativul, ca formă și conținut, chiar era un protest.
Voi împotriva a ce protestați pe atunci?
Marcel: Împotriva lecțiilor de fizică (Râde). Eu, de exemplu, făceam școală muzicală. Școala muzicală din Republica Moldova vine cu tradițiile din Uniunea Sovietică. E foarte, foarte academică și foarte severă, strictă. Eu nu știu dacă, în România, în școlile muzicale, se face așa armată în vederea a tot ce ține de studii.
Aveam câte trei ore pe săptămână de solfegii. Aveam cinci sau șase ore de specialitate. Adică, practic, zilnic, trebuia să mergi la școală muzicală. Aveai o dată cor, mai mergeai pe la bibliotecă, adică fonotecă, unde erai obligat să asculți kilometri de Mozart, Beethoven, Haydn... Deci erau... Marin a făcut, de exemplu, studiile la Colegiul de Muzică. Și cumva se contrazic poveștile, când faci parte dintr-o trupă și dai din plete...
Marin: La chitară cântam doar în curte, afară, adică nu puteai lua alte cale, știi? Ori mergeai să-ți perfectezi studiile la chitară clasică, ori cântai la chitară electrică în garaj.
Marcel: Era pasiune pură, de fapt. Unii colecționau timbre. Alții, abțibilduri. Alții mergeau la cinema și se uitau la film. „Counterstrike” (jocul video) încă nu era.
Dumitru: Telefoanele mobile nu erau... Nu era internet.
Ce presupune organizarea unui concert?
Ați cules foarte multă experiență, în cei 25 de ani de activitate, când vine vorba de organizarea concertelor. Ce lucruri mai puțin știute, ar trebui să ia publicul în considerare, atunci când vine la un concert?
Marcel: Concertele toate sunt diferite. Pornind de la idee, concept, până la producția în sine. Dacă vorbim despre concerte, unde vii, pur și simplu, ca artist cu backline-ul, cu echipa tehnică, ai urcat pe scenă și ai cântat, asta e o poveste. Ți-ai luat onorariu, ai cântat o oră și jumătate, ai spus „La revedere! Mulțumim!”. În cazul în care, de exemplu, trupa e co-producătorul sau producătorul evenimentului, e o altă poveste. Aici, lucrează foarte mult echipa tehnică, fiindcă eforturile pe care le depun artiști în scenă, ele sunt aceleași. Că e un concert cu producție personală, o cântare pentru 500 de oameni sau că e un festival, nu face nici o diferență. Oricum, interpretezi la fel, doar durata spectacolului diferă.
Hai să luăm concertul vostru aniversar ca exemplu. Povestiți-mi despre efortul din spatele lui.
Marcel: Efortul e simplu. Există diferite trupe, care au diferite abordări. De exemplu, în cazul nostru, avem o echipă tehnică care se implică în pregătirea oricărui eveniment, se pregătesc scheme de scenă, cu amplasamente de lumini, cu programarea luminii, cu pregătirea conținutului vizual. Toate lucrurile astea trebuie să lucreze sincronizat. Unii o fac cu automatizări, utilizând coduri de timp.
Alții lucrează altfel. Dacă, de exemplu, inginerii luminiști cunosc bine materialul, atunci pot opera consolele și luminile fără să aibă nevoie de „time codes”. Cunosc materialul și conținutul. Iarăși, dacă ai invitați... Noi vom avea câțiva invitați, foști membri ai trupei, cu care o să repetăm, practic, concertul din Chișinău. Vom cânta anumite piese, ne vom cuprinde, ne vom pupa...
Dumitru: Majoritatea vor fi basiști, că mai mult ei au migrat. (Râde)
Marcel: Concertul din Chișinău a durat o oră și 40 de minute. Când ajungi la a douăzecea piesă și te uiți de acolo, că ești abia la jumătatea playlist-ului, îți spui „Aloeu! Bună dimineața!”. E complicat. Bine, noi nici nu prea am vrut să facem aniversare. Ne concentram pe lansarea de album. Noi suntem acum într-o etapă creativă și a coincis cu aniversarea asta. Până la urmă, ne-am lăsat convinși că trebuie să facem niște evenimente. Când, să avem ocazia să mai scoatem niște piese prăfuite, care nu au mai fost interpretate de mult timp, dacă nu într-un concert aniversar. Și am luat o serie de piese care nu s-au mai cântat de ani buni și le-am împrospătat pe alocuri, le-am rearanjat.
Ceva semănător ați făcut și în turneul „Theatroll”.
Marcel: Bine, și la programul acustic, la fel am procedat. Doar că e foarte mult material care, oricum, nu reușești să-l integrezi doar în „Theatroll” sau în program acustic. Unele piese trebuie cântate în versiune electrică.
Și faza faină e că noi, inițial, când alegeam piesele, parcă le alegeam pentru ăștia bătrâni, știi? A, stai, că vin ăștia și nu știi cât e de mare fan... Dar am avut parte de surprize. Mergeam în Black Elephant și ascultam „Drumuri De Noroi”. Și ne-am trezit că stau copiii și cântă mai ceva decât tineretul. Ne gândeam „Copii, luați și ascultați altceva!”. (Râde)
Îți dai seama, unii nici măcar nu erau născuți când piesele astea au fost scoase. E foarte ciudat. Dar și mai ciudat e atunci când comunici cu publicul la evenimente și ți se spune „Ah, păi, eu am început să ascult Alternosfera acasă, fiindcă tatăl meu o ascultă Alternosfera”. Și te uiți așa nedumerit, știi? Dar asta e viața. În orice caz, în spatele oricărui concert, de exemplu, producții mai speciale, e efortul comun al artistului, al echipei tehnice și, de exemplu, al promotorului, dacă acesta există.
E foarte greu. E nevoie de multă concentrare. Sunt niște repetiții mai speciale unde trebuie să pui la punct tot maratonul ăsta de două ore, două ore și jumătate. Însă, anume evenimentele astea, producțiile, ele rămân memorabile și ele vor fi de referință. Dacă mă întrebi pe mine care sunt concertele bune Alternosfera, eu o să zic la rând producțiile care le-am făcut, în care am investit timp și pe care ne-am concentrat multă și intensiv. Nu festivaluri sau...
Se simte altfel când faci ceva cu mâinile tale.
Marcel: Da, e altfel, e altfel. Eu, cu mare regret, spun că, în București, nu există o sală cu adevărat bine-gândită și pregătită pentru producții de acest fel. De doi ani, avem Arena la Chișinău. E o diferență enormă în sensul calității, a cantității oamenilor, care pot să vină în condiții normale. Bucureștiul nu are condiții normale pentru concerte.
Ce înseamnă condiții normale pentru un eveniment?
Marcel: Să ai zonă de acces, să fie infrastructură, toalete, baruri, să nu ai cozi, să fie fluxul de acces ușor și rapid, să ai garderobă, parcare, să fie curat, aer condiționat, să nu te plouă, nu te sufle vântul, înțelegi ce vreau să zic?
Acolo, la Arena Chișinău, au și mese și gherete cu mâncare în față. Există, deci toată infrastructura într-așa, gândită ca o arenă sportivă, dar s-a ținut cont că se vor face și evenimente acolo. Calitatea sunetului e foarte bună. Și au posibilitatea să facă de toate, începând de la show-uri pe gheață, terminând cu concerte de șapte mii de oameni cu parterul în picioare, cu tribune, expoziții...
Există și în România RomExpo, care are niște spații bine amenajate, dar ele nu sunt indicate pentru evenimente. Am avut concert în pavilionul ăla mare. Din punctul ăsta de vedere, nu contează cât sunet aduci sau că e acustic sau electric. Sună oricum ca într-un lighean, știi?
Aveți fani foarte dedicați. Cred că numai săptămâna asta am văzut pe stradă vreo cinci cu tricou Alternosfera. Cum ați construit o comunitate așa mișto?
Marcel: Sincer, n-am construit nimic. Eu o spun așa cum este. Noi, niciodată, n-am depus anumite eforturi în acest sens. Ne-am văzut de treabă să mergem la studio, să venim la concert cu temele învățate.
Hai să vedem. În primul rând, eu în concert nu comunic cu mulțimea. Sunt mulți care vin pentru prima dată la noi și au impresia că sunt arogant. Eu cred că depunem trei categorii de efort. Procesul de creație, concertul, și faptul că ieșim la poză. Atât. Știi? Cred că muzica funcționează aici. Asta e cheița care duce spre lume. Tu poți să fii un orator extrem de bun și extrem de carismatic pe scenă. Să faci declarații ca un actor pe scenă, știi? Dar, dacă publicul nu rezonează cu muzica ta, atunci nimic nu va funcționa.
În cazul nostru, e doar muzică. Și ne bucurăm, fiindcă noi niciodată nu facem o piesă sau, de exemplu, eu nu scriu un text numai de dragul că trebuie scris un text. Adică, scriu doar atunci când vreau să scriu și o fac pentru mine. Asta e o capcană, atunci când începi să faci muzică. Să stai să calculezi scheme, să te gândești „Ah, dar stai, că oamenii vor să cânte mai mult «Flori De Mai», deci așa trebuie să sune...”. Nu funcționează lucrurile astea. Așa e cu arta.
Oricum, ce faceți, faceți foarte bine. Îmi aduc aminte de lansarea „Bonjour Madame”, când se lansase piesa cu patru ore înainte de concert, iar lumea deja știa versurile la cântare.
Marcel: Am trecut o primă dată prin asta cu „Flori De Mai” și n-am înțeles care-i faza. Am lansat un single de două piese odată cu lansarea unei reviste. Și am pus accent pe cântecul „Mariane Flori”. Însă, am avut ideea să fie două piese cu „flori”. A fost pentru prima dată când am scris textul în studio înainte să înregistrez. A fost făcut la repezeală. Nici nu știam inițial dacă să o tragem, nu tragem, trebuie, nu trebuie.
A doua zi, după ce a apărut revista, aveam concert. Și noi... (Imită sunete de chitară). Băgam „Mariane Flori”. Aplauze. Și după ne-am zis „Hai să o cântăm și pe cealaltă”. Și începem cu „Mai stai...”. (Râzând) Auzeam cum se cântă în jurul nostru „Flori De Mai” și ne gândeam „Alo! Alo! Stop!” (Râzând). Foarte ciudat! Chiar dacă am scris o piesă, care consideram că va prinde foarte bine, lucrurile, în realitate, nu funcționează așa. De aceea, lecția pe care am avut noi în 2008 cu „Mariane Flori” și „Flori De Mai”, ne-a arătat că trebuie să facem muzică pentru noi. O să le placă, bine, nu o să le placă, tot e bine.
Secretul continuității Alternosferei
Cum ați rămas împreună 25 de ani?
Marcel: Nu știu. (Râde)
Dumitru: Da, bună întrebarea.
Marcel: Sunt diverse motive pentru care unele trupe dispar. Se schimbă prioritățile, în timp, apar copii...
Noi aveam pregătire muzicală. Eu și Marin eram la școli de muzică, Dumitru cânta de ani buni la chitară. În fine, la 20 de ani, 21-22 de ani când se termină universitatea, apar întrebări. Adică, ce suntem după trupă? De exemplu, Dumitru a fost primul dintre noi care se angajase. Tu la ce vârstă erai? La 18?
Dumitru: La 19.
Marcel: Deci, vă băteam în cap, în sensul că eu aveam doar două responsabilități, la lecție și la repetiție. Dumitru trebuia să mai meargă la muncă. Și mai sunt chestii... Trebuie să mai ieși cu prietena, să mai dai acasă o mână de ajutor părinților și tot așa. Deci, cumva te rupi în șapte. Când ești un tânăr care merge la muncă, și abordarea anumitor subiecte se schimbă, știi? Cum vezi tu viața, dintr-o parte, știi? Și din alte perspective, de exemplu, eu am fost mai artist, așa, de felul meu, mă vânturam și mă uitam la stele. Alții n-aveau timp să facă asta.
Alții au niște realități în viață pe care trebuie să le înțelegem. Acum așa s-a întâmplat că trupa progresa încet, încet, încet. De exemplu, când trupa progresează, trebuie să bagi cât mai mult timp, că asta este investiția în mare măsură, știi? Timpul. Nu putem calcula numai la nivelul banilor, cât a costat basul sau cât a costat chitara. De exemplu, Dumitru în 2001 sau 2002 s-a retras din trupă, din cauza că a devenit director la Metro. Și deja lucrurile din viața lui nu mai erau compatibile, adică muzica și cariera.
Dumitru: Întotdeauna, o afacere necesită timp, implicare. Am discutat colegial, atunci, cu băieții.
Marcel: (Râzând)Dar n-avea cu cine discuta, că nouă, atunci, ne bătea altfel vântul. El ne spunea nouă despre viață, dar noi... „Drumuri De Noroi”. În fine. În cazul nostru, oamenii, practic, care veneau și plecau din trupă, plecau numai din acest considerent, că viața te aruncă în tot felul de situații și tu trebuie să optezi pentru supraviețuire, știi? Și muzica rămâne în planul doi.
Știam că de la o etapă anume, trebuia să mișcăm lucrurile înainte. Și cumva... chiar dacă oamenii veneau, plecau, se întorceau, iarăși plecau... Procesele și continuitatea trupei nu a fost perturbată de veniri sau plecări.
Am avut o perioadă mai complicată, după 2007. În 2007, după ce am tras primul album, nu am înțeles foarte bine ce-am făcut.
Cum așa?
Marcel: Am tras albumul, „Wamintirile” ajunseseră la televizor... Totul e bine, totul merge. Dar aveam 22 de ani și nu ne înțelegeam tot ce se întâmpla în jurul nostru. Habar n-ai ce-i cu viața ta, știi? Trece o leacă de timp, apar primele dezamăgiri. Am avut niște povești, am fost în discuții cu casele discuri din România, contracte, blocaje, am trecut prin situații în care doi-trei ani de zile nu aveam voie să întrăm în România...
A ieșit și următorul album, „Visători Cu Plumb În Ochi Sau Ultima Scrisoare Pentru Femeia Nordică”. Atunci deja aveam 24-25 de ani și, cumva, lucrurile mai luau contur. Era clar că ceva nu era ok. Problema nu putea fi la conținut, fiindcă piesele din „Visători Cu Plumb În Ochi” și acum se cântă în concert. „Ploile Nu Vin”, „Închisoarea Albă”. Înțelegeam că e o problemă în management și în cum sunt aranjate procesele.
Aveam niște dubii, dacă merită să mai continuăm trupa, fiindcă apăruseră facturile, apăruseră obligațiile pe care trebuie să le aibă un tânăr. Eu am terminat Studii Economice, cu care nu mă identificam. Nu mă vedeam colaborator la bancă, să stau să bat facturi. A fost greu să accept asta. Marin terminase studiile la Universitatea Tehnică. Deci, muzica ne-a ținut împreună.
Între 2007 și 2010 au avut loc transformări. Noi am spus așa, că trebuie să ne facem studioul nostru, să avem o sală de repetiții doar a noastră, trebuie să investim în echipamente, trebuie să cumpărăm asta, trebuie să cumpărăm ailaltă... Trebuia să ne îmbunătățim baza tehnico-materială. Și nu ne-am grăbit. Încet, încet, în doi-trei ani am înțeles care sunt pașii.
Și, bine, în 2010, încă nu era clar dacă merita. Ca să înțelegi, trupa nu avea pagini, canal pe YouTube nu exista. Noi doar la muzică ne gândeam. Nu știu cum, cei de la Organizația Studenților Basarabieni, ne-au invitat la un festival care se organiza anual. Am acceptat, deși nu cântasem așa mult la București, o singură dată la „B’Est Fest”, în 2009. Și... Iaca.
Și ne-am trezit cu sala plină. Membrii OSB erau stresați, șocați, fiindcă, de fapt, nu erau basarabieni la concert, erau bucureșteni. Asta ne-a împins să mai încercă o dată să pătrundem în România. A trebuit să învățăm să gestionăm și toată bucuria pe care o simțeam.
Ce ne-ați pregătit pentru 11 iulie? Ce surprize aveți?
Marcel: O să avem un program extins, o să cântăm foarte mult. O să avem mai mulți invitați, dintre care și foștii „alternoși”. Îi avem în deschidere pe Domino și Cosmos În Buzunar.
Marin: Pe „Nepoții Lui Gagarin” (Toată lumea râde)
Marcel: Vom cânta piese de pe toate albumele. Mereu, la concert, îți găsești câțiva oameni care încep să strige din public, câte un titlu al unei piese atât de vechi, încât nici nu mai știam că o avem. (Râzând) Bună dimineața! O să fie vesel! Abia așteptăm să vă văd la Arenele Romane, să fie așa, liber, să fie foarte frumos. Speram să nu plouă!
