Când mergi la un festival așa eclectic precum Electric Castle, e greu și chiar e păcat să nu experimentezi muzicieni pe care nu i-ai mai văzut. De Palaye Royale știam doar prin prisma hiturilor lor (No Love In LA, Showbiz sau Just My Type) și cu siguranță erau pe lista mea de „must see” din curiozitatea de a vedea ce pot face live, din moment ce la prima lor venire în România îi ratasem. Pentru că premisele erau chiar bune, în special după recitalul surpriză pe care l-au susținut în aer liber, în festival, cu câteva ore înainte de concertul din Hangar, am decis că show-ul lor va fi și ultimul act pe care-l văd în ediția de anul ăsta. Și am plecat de acolo împăcat cu faptul că nu aș fi putut lua o decizie mai bună.
Pentru puțin context, trupa vine din Las Vegas și a fost inițial fondată în 2008 sub numele Kropp Circle de către frații Sebastian Danzing (chitară, 32 ani),
Remington Leith (voce, 30 ani) și Emerson Barett (tobe, 28 ani). Cu ei, la Electric Castle, a fost Logan Baudean la bass. Ulterior, după un EP și câteva single-uri, trupa a devenit, în 2011, Palaye Royal. Numele e o referință personală la clubul de dans Palais Royale, din Toronto, unde bunicii lor s-au cunoscut. În acest moment au patru albume scoase și se pregătesc de Death and Glory, al cincilea album de studio, care apare pe 30 august. Muzica lor, cât și stilul performance-ului live, sunt indiscutabil mult inspirate din rock-ul anilor ’60 și ’70’, iar ca gen, jonglează între art, glam, garage rock și rock and roll.
Ziua de duminică din Electric Castle a fost una mai puțin orientată spre genul rock, fiind acaparată de nume mari ale industriei care cântă alte genuri de muzică. Așa se face că la începutul concertului americanilor, Hangarul era plin doar pe jumătate. Cu toate astea, royalii au urcat pe scenă determinați să ofere tot ce aveau mai bun și au fost din primul moment o explozie de sunet și energie de la care nu îți puteai lua ochii. Efectul a fost că până la finalul piesei cu numărul trei, patru, locația era full și chiar dădea pe afară. De asemenea, la fel ca și în cazul lor, nu pot ignora cât de bine s-au auzit concertele din Hangar în toate cele cinci zile.
Deși în timpul pieselor au atitudinea unor adevărate staruri rock, m-a cucerit cât de umili, inocenți în reacții în fața ovațiilor publicului și recunoscători sunt între melodii. E vizibil faptul că sunt genul de muzicieni tineri care se hrănesc din energia oricărui zâmbet și urlet din public și asta le dă un boost de motivație să dea și mai mult din ei pentru a răsplăti spectatorii, ceea ce face ca show-ul lor să fie unul intens de la cap la coadă. Nu mai văzusem de mult o așa de mare explozie de voie bună, energie și nebunie pe scenă. E drept, când ai doar o oră de setlist, cum a fost cazul concertului din Electric Castle, îți dorești probabil să concentrezi totul cât se poate de bine pentru a oferi în ciuda timpului redus o experiență completă. Iar publicul a răspuns cu orice ocazie și a oferit înapoi la fel de mult energie pe tot parcursul show-ului, menținând o atmosferă incendiară și molipsitoare.
Setlist-ul a avut 15 piese și a conținut câte ceva din toate cele patru albume, precum și o inserție din viitorul album care apare vara asta. Astfel, printre altele, s-au auzit Little Bastards, You’ll Be Fine, No Love In LA, Broken, Lonely, Mr. Doctor Man, Fever Dream, Just My Type și Hand On To Youself.
E remarcabil de frumoasă și atrăgătoare chimia dintre cei trei frați care se completează și susțin unul pe celălalt pe scenă și care vizibil se înțeleg numai din priviri. Nu s-o face sângele apă, dar clar e un ingredient bun un concert live foarte reușit.
Live se remarcă fără îndoială solistul Remington Leith, un performer înnăscut despre care nu pot să-mi aduc aminte nici măcar un moment în care să fi
stat locului în cele 60 de minute de concert. Recunosc, personal am o slăbiciune pentru muzicienii care știu și nu uită să interacționeze cu publicul. Mi se pare că unul dintre elementele care îți oferă cu adevărat o experiență live completă, ca spectator, e atunci când simți că nu există al patrulea perete. La Palaye Royale, nu doar că s-a dărâmat zidul, dar Leith a coborât chiar în repetate rânduri în public, a făcut stage diving într-o barcă gonflabilă și s-a băgat în mijlocului unui mosh pit.
Am simțit cum, pentru 60 de minute, timpul s-a dilatat până ce în locul lui a rămas doar energie, muzică și o conectare la sutele de oameni de oameni care se bucurau și cântau la unison. Și până la urmă despre asta cred că trebuie să fie muzica. Despre a aduce oamenii împreună și despre a te duce, pentru câteva momente, în lumi paralele. Am plecat de acolo fericit din două motive: am avut cea mai bună inspirație pentru un act final cum nu se putea mai bun la #EC10 și entuziasmat după anunțul lor din timpul concertului că se vor întoarce în România în noiembrie. Pe 20 noiembrie, la Arenele Romane, mai exact. Cu invitați speciali I See Stars și Huddy. Biletele sunt deja disponibile! Ne vedem acolo!
