Am avut marea plăcere să ascult din nou muzică lăutărească cultă, în interpretarea lui Simion Bogdan Mihai și a Lăutarilor De Mătase, la Iași. Eu nu m-am apropiat mai niciodată de această muzică. Abia anul trecut, tot la un concert de-al lor de la Sala Palatului, am descoperit bucuria și poezia acestei părți ale culturii noastre.
Așa că, atunci când am avut ocazia de a-l intervieva pe Bogdan, nu am ezitat. Aveam curiozități cu toptanul despre el și am vrut ca, măcar o parte din acestea, să le pot lămuri. Atunci când, în fața ta, stă un adevărat arheolog cultural, un căutător de sens nou pentru lucruri vechi și, mai presus decât atât, un om de așa o profunzime, nu ai cum să nu simți nevoia să îl rogi să te învețe sau, mai bine-zis, să îți povestească. Și asta am și făcut, l-am rugat să îmi povestească despre el și despre istoria culegătoriei de cultură. Vă invit și pe voi să îl lăsați să vă istorisească câteva lucruri și episoade fascinante. Cel puțin, așa le consider eu.
Acest material are două părți. Cea de-a doua va fi publicată cât de curând pe site-ul www.magicfm.ro. Astăzi, descoperim ce au pregătit Simion Bogdan Mihai și Lăutarii De Mătase pentru vinilul care va apărea pe 7 septembrie și pentru concertul „Fructe Cu Miez Dulce”, care va avea loc la Sala Palatului, pe 19 noiembrie. Totodată, la finalul materialului, vom descoperi cum a fost pentru un adolescent curios, crescut pe note de țambal, contrabas și vioară, să intre în armonie cu viața rapidă și americanizată din anii 2000.
Bogdan, prin ce zone ne vei purta prin intermediul vinilului pe care îl vei lansa curând? Ce istorii ne va povesti materialul?
Este al treilea disc pe care-l lansez. Este al doilea disc cu grupul Lăutarii de Mătase. Primul a fost o lucrare solo. Este pentru prima dată când suntem un septet.
Formula instrumentală este pian, acordeon, țambal, contrabas, vioară, violă-braci, cobză, totul acustic. Reprezintă un taraf de lăutari mai de salon. Viola-braci trimite la muzicile din Câmpia Transilvaniei și la marea muzică maghiară. Pianul forte trimite la cultura europeană, de care încercăm să ne agățăm. Dar, în continuare, avem cobza și țambalul, care amintesc de străvechea cultură orientală, care a stat aici foarte bine, liniștită, și pe care o vedem și în „chioftea” și în „sarmac”.
E un disc de 10 cântece, produs de Adi Despot, ca întotdeauna. El e singurul om în care am încredere să-l las la butoane când intru în studio. Recitativul de la începutul discului a devenit deja o tradiție pentru noi. Pe primul disc am recitat eu, pe al doilea disc a recitat Adrian Nicolae, acum, pe al treilea, recită Ileana Popovici. Mi-a făcut o deosebită cinste să deschidă acest disc, mai ales că, după ce vorbește ea, primul cântec e un tango și ea este o împătimită după această muzică de origine latino-americană.
Pot să spun că e o mare onoare, pentru mine, să am un sex simbol al anilor ’60. În momentul în care am pus-o în cutia de înregistrat și mi-a recitat un poem scris de fiul mai mic al lui Ion Luca Caragiale, Luchi, care a murit foarte tânăr, am simțit-o că a redevenit gagica aia bombă din „Reconstituirea”. Prima femeie pe care am văzut-o eu în România în costum de baie într-un film. Faptul că, la 78 de ani, mi-a făcut onoarea și cinstea să vină să recite un poem de dragoste, în care eu să aud un glas pe care îl asociez cu revoluția sexuală a anilor ‘60, care a fost foarte timidă în România, dar totuși a existat, cât să putea pe vremea lui Ceaușescu, e nemaipomenit.
Toate cântecele sunt din preajma anului 1900. E un disc care reprezintă ceea ce francezii ar numi „Belle Epoque”, nu știu cum să-i spunem noi la momentul ăsta, o vreme frumoasă. O vreme frumoasă, sigur, idealizată excesiv zilele astea, o vreme în care aristocrații făceau legea, în care oamenii simpli, ca mine și ca tine, aveau drepturi foarte puține, spre deloc. Excepție fac două cântece.
Cântecele sunt, pentru prima dată, din toate zonele istorice ale României. Deci, am ieșit din Valahia, care ne-a consacrat, și cântăm și un cântecel din Bucovina. Cântăm și un cântec de pușcărie de la București, un cântec țigănesc, cântăm și două cântece din Câmpia Transilvaniei.
Mai sunt și două tangouri, excepțiile de pe disc. Cu tango începe și să termină discul. Mai avem niște cântece scrise la sfârșitul anilor '20, de niște domni fantastici. E vorba de Henri Lueve, Serafim Stoenescu, Jean Revaux și Nicolae Chirițescu. Spun cu regret că, în afară de Nicolae Chirițescu, fratele lui Alexandru Chirițescu, celebru libretist de teatru de revistă din perioada interbelică, ceilalți trei, Serafim Stoenescu, Jean Revaux și Henri Lueve, nu știm nimic despre ei pentru că erau evrei cu pseudonim.
De regulă, așa se proceda, erau evrei, își schimbau numele ca să poată trăi fără să aibă probleme, într-o societate care nu era deloc tolerantă cu această etnie, și nu mai știm absolut nimic despre ei, doar că au scris niște minunății de tangouri. Acestea au fost imprimate de un grec, Iannis Moscu, poreclit Jean Moscopol, originar din Brăila, care, în anii '20, a făcut o carieră absolut fantastică și nu doar în România. A făcut o mică carieră internațională înainte să vină tancurile sovietice și să trebuiască să o convingă pe iubita lui de la vremea respectivă, marea actriță Elvira Popescu, să-i dea două bilete business class ca să fugă la Berlin. A fost unul dintre primii noștri colaboratori la Radio Europa Liberă și care în anii ‘60 a ajuns la New York, unde a condus comunitatea de români din Statele Unite ale Americii până în anii ‘80 când a murit.
Ăsta-i discul! O să fie lansat în 1500 de exemplare. Așa cum i-am obișnuit pe oameni, discul întotdeauna este în ediție limitată, pentru că îmi doresc să aibă o calitate foarte, foarte bună și consider că este un obiect strict pentru colecționare.
Bineînțeles că, pe 7 septembrie, el va fi lansat și pe Spotify, pe Apple Music, pe TikTok Music, pe Instagram Music, pe YouTube Music, pe toate celelalte rețele de streaming, absolut gratuit pentru toată lumea. Totuși, cine vrea să audă într-adevăr cuta vinilului și să audă cât de larg poate să sune spectrul de contrabas al colegului meu, Robert Adam Zoltan, sau exact cât de moale sau cât de dur sună bumbacul de la ciocanul de țambal pe corzi, numai pe vinil poate aude asta. Dar asta este o chestie pur les connoieseurs.
Cum vei aduce la viață încărcătura culturală de pe disc, la concertul de la Sala Palatului?
Spectacolul de la Sala Palatului de anul ăsta se numește „Fructe Cu Miez Dulce”. Pleacă de la obsesia mea de când eram mic. În familia mea, de la străbunici încoace, vița nu se putea culege decât cu lăutari.
Culesul viei este un principiu dionisiac, mai vechi decât creștinismul, cu siguranță. Dinainte să ne creștinăm, am început să învățăm că, dacă fermentăm boabele de struguri, ne facem vraiște. Povestea, terapia aia meditativă, cum se spune zilele astea, trebuia să înceapă cu muzică, de la culesul strugurilor, ca strugurii să capete ceva magic. Era ca suflatul preotului peste apă, ca să o sfințească. Lăutarii potențau vinul. Dacă n-aveai lăutarii în vie, îți ieșea vinul prost. Sigur că e o superstiție, dar e o superstiție care mie îmi place foarte mult. Pornind de la chestia asta, am zis că e totuși ridicol să ne ducem cu pianul în vie.
Propunem să ne imaginăm că noi suntem în salonul mare al boierului, suntem robii ăia mai favorizați, ăia îmbrăcați mai scump, care, poate, mai bagă și mâna în apa de colonie a cucoanei. Suntem acei robi care au voie să vorbească la pertu cu stăpânul, chiar dacă se știe foarte clar cine e stăpânul și cine e sluga. Iar noi cântăm în casă. Dar în curte, din când în când, mai apar niște muzicanți care nu intră în casă, respectiv cele trei grupuri absolut speciale pe care le-am invitat.
Este vorba de un grup de lăutari din Naipu, comuna Ghimpați, județul Giurgiu, deci din linia Dunării, se numea Vlașca, în perioada interbelică. Cel mai interesant este contrabasistul, care e atât de bătrân încât nu mai poate cânta cu contrabasul, dar eu o să-l aduc strict ca solist vocal să cânte un singur cântecel. Va cânta un cântec despre unul din căpitanii lui Mihai Viteazu, Gruia lui Novac, născut în Bosnia și mort undeva într-o luptă crâncenă în Balcani. Un haiduc transformat în autoritate, așa cum se întâmpla la începutul veacului al XVI-lea și la sfârșitul celui de al XV-lea. Eu îți garantez că, văzându-l pe Negroi cântând, orice om din această țară își va da seama că el nu a putut să-l învețe citindu-l într-o carte, ca mine. Nu s-a dus la Biblioteca Academiei să-l scoată pe Alecsandri și să compare. Cântecul ala l-a învățat de la tata mare. Negroi are o putere incredibilă când povestește. Ți se pare că invaziile turcești s-au petrecut la Giurgiu acum două săptămâni. Deci, realmente pare că acum 14 zile au plecat turci de acolo, sau hai, maxim o lună. Adică pare, când începe să povestească, că are memorie vie, activă, pentru că aici este frumusețea acestei minciuni a muzicii lăutarilor.
Pe urmă, o să vină un grup de tineri din Carei, județul Satul Mare, cu, poate, cele mai frumoase cămăși țărănești de pe teritoriul României de astăzi. Singura zonă unde există cămăși de pânzătură alb pe alb, fără nimic balcanic, fără șerpi, fără flori, fără mov, fără roz, alb pe alb. Sunt niște cămăși care, de la distanță, par neornate și trebuie să te apropii foarte tare, aproape corp la corp, ca să vezi că, de fapt, sunt niște râulețe foarte elegante.
Când îi văd pe băieții ăia cât de elegant cântă, mi se pare că sunt rupți dintr-un tablou care îl prezintă pe Franz Liszt, mă gândesc la cea mai clasică și limpede cultură central-europeană. Mă gândesc la conceptul ăla german, Mittel Europa, de mijlocul Europei, inima Europei. E vorba de frații Pașco și de Calin Raț, care cântă cu vioara, viola și contrabasul. Le lipsește violoncelul. Oamenii ăia n-au nicio legătură cu Balcanii, n-au nicio legătură cu datul de-un buric și cu dansatul desculți pe mese. Sunt serioși și singurul lor gest în timp ce cântă este că mai aruncă cât un rânjet, dacă le place ce sună, altminteri nu se mișcă. Sunt atât de diferiți de lăutarii din lunca Dunării, care după două cântece își pun viorile în cap. Ei arată, de fapt, câte fațete extraordinare are cultura din această țară și de ce mie mi-e jenă să asemăn cultura română cu cea balcanică. Sigur, are multe elemente balcanice, dar mi-e rușine de ungurii ăia de la Satu Mare, să spun că e o cultură balcanică, că nu-i balcanică până în cap și nu-i balcanică peste tot.
La asta mă refer când spun că nu e balcanică, nu că mi-ar fi rușine cu balcanismul, îmi place balcanismul de mor, dar îmi place și povestea asta, pentru că băieții ăștia trei cântă o muzică pe care eu îmi pot imagina că Mozart, când era copil, o auzea la țiganii de cultură austriacă, la buza castelului unde locuia Leopold, când îl învăța să cânte la vioară.
Și mai spun un lucru. Sunt un grup ale căror instrumente sunt făcute de ei înșiși. Adrian Pașco construiește aceste viole braci, viori și contrabași, de fapt, gordone, cetere și contre ca să zicem cum zic ei, într-unul dintre turnurile de pază ale castelului Károlyi.
Cu al treilea grup, vreau să fac un moment de muzică aromână. Sigur, nu va fi unul de maniera în care se cântă acum muzică machidonească. Voi avea alături patru seniori care cântă muzică fârșirotă, muzică de stână. Vor veni cu rozariile pe care le poartă pe mâini când cântă. Vor veni cu niște ciomege de ciobani, cu capete sculptate de berbec, vor veni, de fapt, cu tot patrimoniul lor de familie, cu bastoanele și ciomegele bunicilor lor și vor cânta doar vocal. Nu accept instrumente la muzica aia, pentru că mi se pare că, dacă vin cu cobza mea sau cu țambalul, instrumente pe care le ador, aș murdări-o. Aia este o muzică care mie trebuie să-mi amintească de cea din Sardinia, de muzica din Corsica, de ultima moștenire a muzicii greco-romane, care a intrat un pic și pe filiera bizantină și romano-catolică în biserică. Trebuie să aibă elemente de rugăciune.
Ca să explic și titlul „Fructe Cu Miez Dulce”, trimite la obsesia mea de a nu găsi cele mai bune fructe la hipermarket, că nu am cum. Aș vrea să beaU un fresh de frăguțe. Aș vrea să mănânc o tavă de dude, o tavă de coarne și o tavă de fragi, care nu arată ca alea de la market. Sunt o mulțime de specii de fructe pe teritoriul României de astăzi, pe care noi nu le putem comercializa și nu le putem exploata, pentru că se fac apă, până ajung undeva. Îți trebuie o tehnologie chiar de ultimă oră ca să faci chestia asta. Și, atunci, mă gândeam exact la fructul ăla pe care îl vezi în spatele casei, despre care ai impresia că este acru, ai impresia că e otrăvitor, pentru că nu e ambalat în plastic și nu are cod de bare. În momentul în care îl scrâșnești între dinți, îți explodează creierul. Nu-ți vine să crezi că poate exista așa ceva. Cred că are o destul de mare legătură cu muzica, doar că am preferat o metaforă care ține de papilele gustative, ca să nu ne mai referim tot timpul la auz.
