Când m-am pomenit la masă cu Simion Bogdan Mihai, a trebuit să îl întreb una dintre cele mai mari curiozități ale mele despre muzica pe care o cântă. Oare cât de aproape sunt piesele culese și interpretate de el, de original? Cum le dă cântecelor acea notă veridică? L-am ascultat fascinată cum îmi spunea o mică istorie a culegătoriei culturale și ce e, de fapt, arheologia muzicală. Până va urca din nou pe scena Sălii Palatului, pe 19 noiembrie, la concertul „Fructe Cu Miez Dulce”, vă propun acest subiect de reflecție.
---------
Cu cât avem posibilitatea să comparăm mai bine, cu atât strălucește mai tare ce e inedit.
«Eu cred că, în zilele noastre, nu se mai poate studia folclorul decât prin comparație. Nu mai suntem în lumea aia, de dinainte de 1989, în care orice descopeream, ni se spunea că noi suntem buricul pământului. Nu ne putem da seama de particularitățile culturii noastre specifice, decât prin a face comparații. M-aș feri de cuvinte de tipul „ancestral”, „tradițional”, „arhaic”. Mă voi referi la „cultura noastră specifică”.
Cu cât avem posibilitatea să comparăm mai bine, cu atât strălucește mai tare ce e inedit, ce e deosebit și ce nu mai seamănă cu altele. Dar firește că trebuie să ne întâlnim cu 99% din similarități ca să găsim acel 1% căruia am putea să-i spunem, exagerând puțin, că e particular sau e unic. Deși, mă rog, e un cuvânt greu, „unic”, având în vedere că oamenii comunică între ei. Cu excepția Japoniei medievale, care s-a autoizolat vreme de niște sute de ani, toate culturile globului au comunicat între ele și întotdeauna mă amuză, de pildă, faptul că în Oltenia e o cultură a curcanului și a porumbului adusă din America Latină de către aristocrații noștri în veacul al XVIII-lea. E greu să ne imaginăm Oltenia înainte de porumb, roșii și curcani.
Vezi tu? M-a interesat acest subiect, deși mărturisesc că îmi pare rău că nu vorbesc limba maghiară, de pildă. Și, atunci, întâmpin o barieră lingvistică la capitolul culturii transilvănene, dar sunt bucuros că am niște prieteni care vorbesc limba maghiară și care cunosc câte ceva despre cultura maghiară din Transilvania, bineînțeles.
Spun foarte des că ne lipsesc specialiștii pricepuți în cultura Orientului Apropiat. Am multe motive să cred că cultura noastră, cel puțin aia din Sud, din Valahia, din Țara Românească, seamănă mult cu culturile păstorești din Abhazia, din Cecenia, din Georgia, din Armenia... Numai că noi știm atât de puține lucruri despre cum se comportau ciobanii la stână în Caucaz, cum cântau între ei, ce cântau în crucea iernii, ce cântau vara, ce cântau în primăvară, ce cântau le oilor, cum își încercau puterea sau înțelepciunea între ei... E ca în bancul ăla, te duci în Tunisia, vezi un covor și zici „Ia uite ce au furat ăștia de la Olteni!”.
Cât de aproape e muzica interpretată de Simion Bogdan Mihai, de original?
Depinde când o socotim original. Care e linia mediană la care ne raportăm. Foarte pe scurt, în diacronie, aș spune că între primii oameni interesați de cultura noastră tradițională l-aș pomeni pe Anton Pann.
O mică istorie despre culesul de cultură, prin prisma poveștii de viață a lui Anton Pann
E un caz absolut special, el era căldărar din Sliven, din actualmente Bulgaria, în perioada respectivă, în Imperiu Otoman. Tatăl lui avea un atelier de obiecte „handmade”, am spune astăzi, din metale. Din alamă, cupru și așa mai departe... Făcea ceainice, făcea ustensile pentru servit cafeaua și multe altele de acest fel. Lucruri care erau valoroase în Imperiul Otoman. Și, atunci, cel mai probabil, și el a lucrat la atelierul tăticului când era copil.
Despre mama lui nu știm mare lucru, știm doar că o chema Tomaida. Tomaida e și nu e un nume românesc. Unii teoretizau că ar fi fost grecoaică. Eu nu cred această ipoteză, pentru că dintr-un tată rrom, care vorbea perfect turcește, și o mamă grecoaică nu poți ieși la 20 de ani să vorbești românește atât de bine. El vorbea o română extraordinară. O atât de bună română stăpânea Anton Pan, încât i-au românit numele. Din Antonie Pantoleon-Petrovici, i-au zis Anton Pann.
Pe urmă, o teorie mai credibilă ar fi că mama lui, Tomaida, era aromâncă, machidoancă, cum am spunea astăzi, poate din munții Pint din Grecia, poate din Frashar, din Albania. Totuși, teoria pe care o consider cea mai apropiată de adevăr, e că mama lui era basarabeancă. Așa s-ar explica de ce vorbea bine limba română, de ce și-a învățat copiii să vorbească românește, dar mai ales de ce, când soțul ei a murit, a fugit spre Basarabia.
Pentru femei, vremurile erau destul de grele. Ele nu puteau munci, nu se puteau angaja. Singurele variante erau să cerșească și să se prostitueze. În plus, a te mărita cu un țigan, pe atunci era o chestie foarte puțin acceptabilă social. Ea probabil și-a asumat, a făcut trei copii cu domnul ăsta, că l-a iubit foarte tare, dar în momentul în care soțul a murit, a apucat-o o mică disperare și a plecat glonț către Chișinăul de azi.
Pe vremea aia femeile și oamenii în general, dar mai ales femeile, nu călătoreau așa de capul lor. Hai să mergem până în Slovenia, ca acum, că ne luăm un bilet de 120 de euro la low-cost. Pe vremea aia, când plecai, în general, plecai păzită, cu toate bunurile pe care le agonisise bărbatul, până a murit. A trecut din Bulgaria, deci din Imperiu Otoman, a trecut Dunărea cu o ambarcațiune, și, apoi, să o iei pieptiș pe linia hoților, Telorman-Giurgiu, în Vlașca, „Pădurea Nebună”, că asta înseamnă „deliorman” în turcă. Adică a trecut prin, poate, cea mai înspăimântătoare linie de haiduci din Europa, în care efectiv, la orice colț de pădure, putea cineva să te dezbrace, să te lege de un copac și să te lase acolo. Ea s-a dus pieptiș cu cei trei copii care erau toți trei minori. La Chișinău probabil că a ajuns la familia ei, nu știm asta, dar de regulă așa se întâmpla, te întorceai la muma și la tata, că soțul nu mai trăiește și asta e viața.
Deci cei doi băieți mai mari ai ei, frații lui Anton Pann, au intrat în ceea ce era un vis pe vremea aia, în oastea țaristă. Dacă erai soldat rus, presupunea că învățai să vorbești limba franceză, presupunea că învățai jocul de cărți, presupunea că învățai să sucești mustața și să sucești mințile femeilor, să nu le bați, să le vorbești frumos, să le pupi mâna. Adică, deși noi îi socotim pe ruși astăzi o chestie din est, de fapt, rușii, odată cu ocupațiile noastre din secolul al XIX-lea, ei ne-au adus cultura occidentală. Că erau mai aproape, n-a venit cultura occidentală direct din Austria sau din Germania, că n-avea cum. Băieții au murit amândoi în asediu Brăilei, pe vremea când rușii se străduiau să cucerească Moldova de jos și gurile Dunării în Dobrogea. Și, pentru că ea probabil a suferit fantastic că i-au murit amândoi băieții luptând pentru o cauză care nu era a lor, nu erau ruși, erau pur și simplu mercenari și încercau să crească în rang și să adune o avere, cam ce făceau oamenii care nu erau de familie nobiliară pe vremea aia, pe băiatul mic a zis, p-ăsta nu-l fac ostaș. Are o ureche muzicală bună, îl duc să se facă cantor la biserică.
Numai că el a trăit în acea lume sofisticată și amestecată, în care cultura persană și cultura otomană era de mare rang în societatea laică. Și atunci, el, în paralel, duminicile cânta la strană la biserică. A românit multe din cântările lui Macarie Ieromonahul. O mare parte din stilistica pe care o auzim noi cântată la biserică astăzi i se datorează. Dar, în muzica laică, el cânta cu tot felul de instrumente, cânta la cobză, cânta la țambal, cânta la tambur saz, cânta la tot felul de instrumente orientale.
E interesant pentru că este primul nostru om de cultură care nu se trage dintr-o familie aristocratică. Nu mai pun că era de etnie romă, asta nici nu mai pun. Sigur, născut liber dintr-o familie relativ înstărită, nu toți romii erau sclavi, ca să o lămurim și pe asta, că există această teorie zilele astea, că toți romii erau sclavi.
E adevărat, mulți dintre ei erau sclavi, dar nu toți. El este dintr-un caz de familie de rom liber. Probabil că mama lui reușise să le libereze pe tatălui prin căsătorie, de regulă, se mai practica chestia asta, și ei s-au născut liberi cei trei băieți. Deci el ar fi primul.
El a făcut o colecție mai spre bătrânețe, în 1851 a publicat-o, într-o cu totul altă vibrație culturală decât când era el tânăr pe la 1790-1800, când bărbații purtau anterie și caftane pe stradă, avea impresia că poartă rochii. Purtau bărbile foarte lungi, purtau acele fuste, acele robe foarte lungi, se îmbrăcau oriental... Frecau tot felul de mătănii în mână. Unii dintre ei purtau culioanele pe care și le întorceau ca să se vadă postavul sau catifeaua aia roșie...
Ei, la 1851 el a publicat o colecție pe care eu o consider între primele noastre dovezi, artefacte, habar n-am, relicve de cultură muzicală tradițională, cu un titlu foarte fericit și foarte plastic, foarte poetic, care se cheamă „Spitalul Amorului” sau „Cântătorul Dorului”. Recunosc că sunt invidios pe acest titlu, mi-ar fi plăcut să denumesc un spectacol așa. În acest „Spital al Amorului”, el spune că face o colecție de cântece de mahala, atât românești cât și țigănești, dar și cântece oltenești, cam ce a adunat el din... El le numea, mai scurt, mai simplu și mai cuprinzător, cântece de lume, de fapt arătând că ele vin de undeva.
El n-avea conștiința că este culegător de folclor sau că el lasă urme cu privire la cultura tradițională. Nici pomeneală! El a zis pur și simplu, „Bă, îmi pare rău de aceste cântece, că deja unele dintre ele nu mai sunt la modă, unele mi-au marcat tinerețile, și mi-aș dori foarte tare să le înregistrez undeva”. Cartea a avut foarte mare succes în incipienta clasă de mijloc, din perioada respectivă, adică târgoveți, dascăli, învățători, adică cei care știau să citească alfabetul chirilic și care puteau citi și notația pe care el o folosea, notația psaltică, aidoma neumelor pe care le folosesc preoții când cântă muzică ortodoxă. Deci acesta ar fi primul pas.
Veridicitatea culegerii de balade populare a lui Vasile Alecsandri
Pe urmă, sigur, tot în aceeași epocă, un aristocrat adevărat, e vorba de Vasile Alecsandri, care avea o moșie de vară la Mircești, un palat impozant în Iași. A fost și prim-ministru de câteva ori important, politician, conservator. Uităm să spunem că Vasile Alexandria fost politician. Și eu, în general, când citesc un politician sau când ascult un politician, nu iau de bună tot ceea ce spune. Pentru că el are o teză politică de împins, participă la alegeri, e firesc să nu spună tot ceea ce crede și tot ceea ce simte, că e politician.
Că Alecsandri a făcut politică și chiar a fost un mare reprezentant al partidului conservator, crinul alb de Bourbon, cum se spunea în Franța. Vasile Alecsandri a făcut acea colecție de balade populare. Baladă, care e un cuvânt care nu are nicio legătură cu cultura tradițională românească. „La ballade” cântă francezi.
Și el obseda de ginta latină, obseda de latinitate, franc mason, dorindu-și ca România să fie mai în vest decât era geografic, că noi tot timpul am încercat să ne tragem mai în vest, mai în est, dar poziția noastră geografică tot acolo a rămas. Acum avem impresia, glumind un pic, că suntem vecini cu englezii, când de fapt suntem lângă ruși. Dar nu ne place să ne gândim la chestia asta. Noi, geografic tot aici am rămas, numai că în funcție de ideile noastre politice, culturale și așa mai departe, am încercat să tragem într-un centru sau altul.
El încerca să demonstreze că, vezi Doamne, țăranul român cântă la ballade, întocmai ca francezul. Țăranii români și țiganii lăutari nu se referau niciodată la cântecul epic, că despre asta e vorba, cântecul cu fir epic. Așa se face că baladele lui erau numite pe teren. Eu am găsit chestia asta până spre anii 2000, lăutarii și țăranii le numeau cântece bătrânești. Cântecul bătrânesc este o altă specie decât doina. Doina e o specie lirică în care descrii o emoție, ceea ce simți. În vreme ce când cânți un cântec bătrânesc, presupune un fir narativ, un fir epic. Dar niciodată niciun țăran și niciun lăutar nu s-a referit la cântecul epic sau la cântecul bătrânesc ca fiind o baladă. Sigur că tot i-au tocat ăia la școală, de când a început școlarizarea forțată, au început și lăutarii să zică cum îmi ziceau mie ciobanii din Gorj că ei fac „transformanță”, că nu puteau pronunța cuvântul „transhumanță”. Se spunea, a umbla la oi, nu transhumanță, cuvânt neologic, care e științific și nu are nicio legătură cu trecutul nostru, nici măcar apropiat.
Niciodată niciun țăran și niciun lăutar nu s-a referit la cântecul epic sau la cântecul bătrânesc ca fiind o baladă.
La fel cum ciobanii au început și ei să zică „transformanță”, că se transformă oaia din slabă în grasă, au început și lăutarii și țăranii să zică ușor, ușor că ei cântă balade. Pe vremea aia, Alecsandri trăia într-o epocă în care nobilii căutau cu totul altceva în aceste forme. Căutau o noblețe de limbă și lor nu li se părea că fac ceva greșit, că le modifică.
De pildă, ei considerau anumite cuvinte pe care astăzi noi le considerăm moi, ca fiind pornografice sau obscene. Titu Maiorescu are o cuvântare la Ateneul Român cu vreo 20 de ani mai târziu, în care protestează împotriva folosirii cuvântul „mătreață” într-un text literar, susținând că este un cuvânt vulgar.
Muzica noastră țărănească era deosebită violentă. Cântată, de fapt, niște oameni crescători de animale, majoritatea analfabeți, care aveau o lume destul de simplă, trăiau după o rânduială extrem de bine organizată de biserică și de nobilul feudal, să zicem așa, de la coada evului mediu până în premodernitate.
Înalta societate, de fapt, s-a întâlnit cu ultimele urme pe care, însă, au început să le modifice. Schimbau un adjectiv legat de o fată, ca să fie mai poetic, mai ca în Franța, și lor nu li se părea că greșesc. Astăzi, ar veni specialiștii și ar zice, „Cum îndrăznești să schimbi versul literar, să modifici versul popular, care e sfânt?” și așa mai departe.
Spun toate aceste lucruri pentru că, din păcate, până la începutul secolului XX, deci până spre 1910, 1915, o spun cu toată răspunderea, adică până în preajma Primului Război Mondial, nu am nicio sursă convingătoare în care să aud țăranii, într-adevăr, să aud, într-adevăr, muzica țărănească.
Tot timpul vorbesc niște „dăștepți” despre niște oameni desculți, analizându-i ca pe insecte, dar fără să le pese, de fapt, de ei.
Lucrurile se schimbă în perioada interbelică când apar primii noștri specialiști adevărați. În anii ’30, e vorba de aristocratul gorjean, Constantin Brăiloiu. Unul dintre cei mai rafinați specialiști intelectuali români din perioada interbelică și una din marile creiere și marile capacități de la noi, care însă avea un asistent care nu era nici gorjean, nici aristocrat. era evreu și se numea Harry Brauner. Harry Brauner a spus o vorbă, în 1935, la o conferință la radio, pe care eu o respect până astăzi: „Fonograful nu minte”. Sigur, concertul nostru începe cu colegul meu Vicenzo Deacu, cântând o bucată culeasă de Teodor Burada, aristocrat de la Iași, la 1877, auzită la niște lăutari, dar el e foarte sincer. El spunea, „eu aici vă dau această schemă muzicală, această partitură doar orientativ, pentru că trebuie să-i auziți ca să vă dați seama într-adevăr cum sunau”. Eu n-am cum să înregistrez fidel fiecare nuanță pe care-o cântă oamenii ăștia. Eu vin cântând la pianoforte și atunci exercițiul nostru a fost invers decât l-a făcut Burada.
L-am pus pe Vicenzo Deacu să cânte cântecul de pianoforte exact așa cum l-a scris, după care seniorii, lăutarii cu experiență de la mine din grup, au început să „relăutărească” cântecul. Adică, ne-am propus să ne imaginăm, din linia asta de pianoforte, cum ar fi sunat el lăutărește. Începem să o înmuiem cu vioara, începem să trăncănim cu țambalul... Încercăm să ne imaginăm, de fapt, un spectru credibil. Iar asta e o ramură a arheologiei muzicale.» - Simion Bogdan Mihai
