The Who

grup *rock din Marea Britanie, format în 1964 la Londra

Nucleul The Who există din 1959; Townsend, Daltrey şi Entwistle au fost colegi de liceu; au cîntat impreună sub numele de The Detour, The Who, The High Numbers, apoi din nou The Who. Townshend şi Entwistle făcuseră parte şi dintr-o formaţie de dixieland (la banjo şi trompetă). Primul a studiat mai tîrziu chitara clasică, cel de-al doilea, basul. Nu trăiau din muzică, Daltrey fiind muncitor metalurgist, Townshend comisionar la o lăptărie, iar Entwistle funcţionar la percepţie. Moon li se alătură în 1964, înlocuindu-l pe bateristul Doug Sandom. Cîntase pînă atunci cu un grup de *surf-music, numit Beachcombers. Cei patru se numărau printre miile de muzicanţi britanici convinşi, fiecare, că pot reînnoi experienţele *The Beatles (iar prin cluburi sau săli de bal rulau nu mai puţin de 20.000 de grupuri!). Formaţia încheie un contract de înregistrări cu Fontana Records (din grupul Philips); primul single (editat sub numele de The High Numbers) conţine piesele I’m The Face şi Zoot Suit. În 1964 titulatura The Who este adoptată definitiv. Înregistrarea demo-tape I Can’t Explain este realizată cu concursul lui *Jimmy Page. Apărută în ianuarie 1965, este ignorată în mediile muzicale pînă în momentul apariţiei formaţiei în show-ul de televiziune Ready Steady Go; după aceea, împreună cu Anyway, Anyhow, Anywhere, intră în topurile de la New Musical Express (locurile 8 şi respectiv 10); sînt realizate în manieră *The Kinks (ambele grupuri avînd un producător comun: Shel Talmy). Al treilea hit, My Generation (cu Shout And Shimmy pe faţa B), înregistrează un succes uriaş; în prima săptămînă de la apariţie se vînd 300.000 de exemplare! Ideea piesei – istoria unui tînăr care vrea să protesteze împotriva sistemului educaţional ineficace al timpului şi nu o poate face pentru că este bîlbîit – a fost percepută metaforic, asemenea unui simbol al revoltei generaţiei tinere; a ocupat locul 2 în *UK Top; reuşita discului înlătură pentru moment gîndurile de separare ale membrilor formaţiei. Grupul devine exponent al curentului „mods“ – o reiterare a imaginii iniţiale The Beatles: costume elegante, coafuri îngrijite, ochelari negri, mijloc de deplasare scooter-ul. În contrast, rockerii arborează veste de piele, părul lung (şi nespălat), motociclete de mare putere. *David Bowie, *David Essex, Mark Bolan se declară şi ei în epocă standarde mods. Who sînt şi precursori punk. Pe parcursul lui 1965 dobîndiseră celebritatea; îşi deschid propria companie, The Young Musical Associates Ltd. (Townshend avea şi una personală – Fabulous Music Ltd.). Se editează Substitute, cel de-al patrulea single-hit al trupei (în UK Top locul 5, 1966). Iniţial se optase pentru Circles, tot compoziţie Townshend, dar discul este retras din producţie; colaborarea cu Talmy ia sfîrşit. Pentru Townshend începe o perioadă dificilă: dependenţa de droguri; el însuşi se numea pe sine un „mîncător de pilule“. Al doilea şi al treilea album cuprind primele tentative de operă rock (The Who sînt pionierii acestui gen muzical): A Quick One While He’s Away, lucrare de aproximativ 10 minute, şi Rael. Al cincilea hit al trupei, I’m A Boy, ocupă locul 2 în clasamente; seria este continuată de Happy Jack (locul 3), Pictures Of Lily (locul 4), I Can See For Miles (locul 10). Townshend lucrează intens la Tommy, prima operă rock editată vreodată în Marea Britanie sau aiurea; dublul album cunoaşte cifre fabuloase de vînzări. The Who deveniseră milionari. Din perioada apariţiei operei Tommy datează şi influenţele unui guru, Meher-Baba, asupra lui Townshend; textele artistului devin mai elaborate, muzica are mai multă forţă. Albumul a ocupat locul 4 în US Top, iar extrasul pe single Pinball Wizard, locul 9. Iniţial se optase pentru titlul The Deaf, Dumb And Blind Boy; a fost ales Tommy (mai puţin şocant). În 1969 şi 1970 opera a făcut parte din programele de concerte-turneu susţinute în Statele Unite şi Europa. Townshend este menţionat în Who’s Who ca autor al primei opere rock. Show-ul este prezentat la Amsterdam, în faţa familiei regale olandeze; celebrul dirijor şi compozitor american Leonard Bernstein i-a felicitat personal pentru lucrare; au prezentat-o apoi în cele mai renumite teatre de operă din lume; Colisseum din Londra (1969), Metropolitan din New York (1970); spectacolul era grandios; pe scenă apăreau peste 200 de personaje. În ianuarie 1973, la Rainbow Theatre din Londra preţurile pe piaţa neagră pentru un bilet depăşeau de 20–30 de ori costurile oficiale (după patru ani de la premieră!). În acelaşi an Townshend înregistrează o nouă versiune cu London Symphony Orchestra, *Rod Stewart, *Steve Winwood, Richard Burton ş.a. În 1975 s-a realizat şi versiunea cinematografică (controversată), cu *Eric Clapton, *Tina Turner, *Elton John, Moon şi Daltrey. Who’s Next include experimentele lui Townsend pe sintetizatoarele de sunet (Baba O’Riley, Bargain). Dublul album editat în 1973, Quadrophenia, în urma turneului cu acelaşi nume (UK Top locul 2), este tot o operă rock (în versiunea cinematografică, unul dintre roluri a fost deţinut de *Sting). Stabilitatea financiară obţinută le permisese celor patru să-şi cultive şi interesele personale: Entwistle – proiecte solo (alături de alţi muzicieni), Moon – colaborări la filmul lui *Frank Zappa, 200 Motels, apoi în cele ale lui *David Essex – That’ll Be The Day şi Stardust; Daltrey îşi oferise vacanţe de lungă durată la ţară. După Quadrophenia grupul şi-a reluat evoluţiile în public (se înregistraseră doi ani de absenţă); în mai 1974, pentru concertele de la Madison Square Garden din New York s-au vîndut 80.000 de bilete în doar opt ore! Discurile solo ale componenţilor trupei apar unul după altul: Moon semnează Two Sides Of The Moon (invitaţi: *Ringo Starr, *Harry Nilsson, Joe Walsh ş.a.). Entwistle înregistrează cu grupurile Ox şi Rigor Mortis. Daltrey cîntă piesele unui (pe atunci) necunoscut, *Leo Sayer, şi are mult succes ca actor (în filmele Lisztomania şi McVicar). În anii ’90 apare frecvent pe scenele teatrale. Moartea lui Moon afectează întreaga activitate The Who; la revenirea în Marea Britanie, după trei ani petrecuţi la Los Angeles (din 1975), Moon îşi găseşte sfîrşitul din cauza consumului sistematic de droguri şi alcool. The Who au mai cîntat încă trei ani cu Kenney Jones (16 sept.1948 Londra, ex-*Small Faces) în locul lui Moon şi John „Rabbit“ Bundrick, kybds., menţinîndu-se în limite rezonabile de popularitate. În 1982 este anunţată oficial dizolvarea trupei. Concertul final a avut loc la Toronto, Canada. Cvartetul s-a mai reunit de cîteva ori pentru acţiuni de binefacere (1985), la sărbători oficiale (*BRIT Awards, 1988 cînd primesc distincţia Oustanding Contribution To The Music). Townshend are probleme din ce în ce mai grave cu auzul, puternic afectat din cauza audiţiei la nivel foarte ridicat în căşti, practicată ani îndelungaţi. În 1993 opera Tommy este prezentată pe Broadway. Aniversarea de 50 de ani a lui Daltrey a fost marcată printr-un concert la Carnegie Hall; şi-au dat concursul Townshend şi Entwistle. Super show-ul, la care au participat o orchestră simfonică, *Lou Reed, *Sinéad O’Connor, a fost transmis prin satelit în lumea întreagă. Cei trei The Who şi-au continuat activitatea în domeniul muzical (discuri solo), al regiei de teatru (Townshend) şi al cinema tografiei (Daltrey produce un film biografic Moon şi joacă în serialul Highlander). În preziua începerii unui mare turneu american, Entwistle este găsit mort în camera sa de hotel; cauza presupusă, un atac de cord petrecut în timpul somnului. În ultimii ani chitaristul apăruse în concerte împreună cu grupul său propriu John Entwistle Band.