Pink Floyd

grup *rock din Marea Britanie, format în 1965 la Londra

Despre copilăria lui Syd nu se cunosc multe amănunte, în afara prieteniei sale timpurii cu Roger Waters şi David Gilmour (6 mart. 1944, Cambridge). Au urmat toţi trei liceul la Cambridge; Syd era fan *The Beatles şi *The Rolling Stones, David asculta *The Beach Boys şi-l învăţa pe Syd să cînte la chitară, cei doi produ cîndu-se adeseori împreună ca duo *folk; Syd va alege apoi Facultatea de Belearte pentru a studia pictura; David se stabileşte temporar în Franţa, Roger se în scrie la arhitectură. Aici îl întîlneşte pe Nick Mason, care i-l prezintă pe Rick Wright, pianist, student la conservator; împreună alcătuiesc o formaţie care se va numi, pe rînd, Abdabs, The T-set, Sigma 6, The Arhitectural Abdabs; cîntă un repertoriu apropiat de rock-ul *progresiv, la care vor renunţa din cauza lipsei de priză la public; apelează pentru colaborare la chitaristul de jazz Bob Close, apoi la vechiul prieten al lui Waters, Syd Barret; acestuia din urmă i se datorează noua titulatură a trupei, provenită din combina ţia prenumelor a doi interpreţi de *blues din Georgia, al căror disc se afla întîmplător în colecţia lui Syd: Pink Anderson şi Floyd Council; aşa s-a născut Pink Floy; în primăvara lui 1966, cîntau *cover-uri *R&B, *Bo Diddley, *Chuck Berry ş.a. Sînt ascultaţi într-o seară la Marquee Club de omul de afaceri Peter Jenner, care are revelaţia potenţialului Pink Floyd; vor construi împreună pas cu pas imaginea viitorului supergrup; pe 15 octombrie 1966 formaţia susţine un mare concert la Roundhouse, o gară dezafectată în cartierul londonez Camden Town; în asistenţă, *Paul McCartney, *Yoko Ono. Vor cînta în continuare la UFO, club şi sală de spectacol devenită loc de întîlnire al underground-ului londonez, la concurenţă cu *Soft Machine, *Traffic şi Incredible String Band. Bucurîndu-se de o presă favorabilă, Pink Floyd semnează un contract discografic cu EMI Records; după Arnold Layne, disc de 45 de turaţii primit cu rezerve de public, See Emily Play intră în *clasamente (ajunge pe locul 6 în *UK Top, 1967); conceptul lor de show, muzica zgomotoasă, disonanţele, efectele stroboscopice şocante, asocierea cu termenul „underground“, care pentru marele public avea trimitere la drog, anarhie, libertate sexuală, îi ţin departe de popularitatea pe care şi-o doreau. Mişcarea „flower-power“, aflată în plină expansiune, îi va adopta însă; grupul face turnee, experimentează continuu (efectul de cvadrofonie, de pildă, consemnat avant la lettre), creaţiile lor aducînd noutatea unui climat sonor original; primul album, The Piper At The Gates Of Dawn, apare în 1967; este comparabil cu creaţiile *The Doors, *The Jefferson Airplane, The Beatles; discul este dominat de piesele lui Barret, atmosfera este poetică, misterioasă, ciudată (Barret a fost supra numit „un Rimbaud al middle-class“); Interstellar Overdrive, primul „clasic“ al grupului, evidenţiază influenţe de free jazz. Albumul ajunge pe locul 6 în clasamente. Primul turneu în Statele Unite al grupului nu are succesul scontat; a avut drept ţintă Coasta de Vest, locul predilect de întîlnire al hippioţilor americani, care nu au apreciat însă, muzica sofisticată practicată de Pink Floyd. Atitudinea greu de suportat a lui Syd, mereu în contradictoriu cu co- echipierii, problemele sale legate de droguri, determină aducerea în grup a lui David Gilmour (1968) şi apoi plearea lui Syd din formaţie (1969); împreună cu trupa sa, pe nume Crew, Gilmour cîntase mult în cluburile de pe Coasta de Azur (consumînd şi o scurtă istorie amoroasă cu Brigite Bardot); în 29 iunie 1968 el îşi trece „examenul“, evoluînd alături de formaţie într-un concert de mari proporţii, organizat în Hyde Park din Londra în faţa a 5000 de spectatori; în aceeaşi zi fusese pus în circulaţie albumul A Saucerful Of Secrets; noul Pink Floyd este aclamat de fani, discul intră în clasamente, dar grupul nu poate depăşi încă popularitatea unor *Jethro Tull sau *Fletwood Mac- În iulie se încearcă o nouă tentativă pe piaţa americană; turneul are un succes răsunător, fiind organizat în mediile universitare; Pink Floyd şi-au descoperit drumul: muzica lor îşi găseşte marele ecou printre elevi şi studenţi. Itinerarul european ales după întoarcerea din Statele Unite este binevenit pentru consolidarea faimei dobîndite peste Ocean. În concertul intitulat More Furious Madness From The Massed Gadget Of Auximenes, Floyd experimentează noi formule de sunet; sînt folosite benzi preparate, ritmuri preînregistrate, este anticipată apariţia sintetizatorului de sunete. În Franţa vor înregistra banda sonoră a filmului More (regizor Barbet Schroder). La sfîrşitul lui octombrie 1969 apare dublul album Ummagumma: primele înregistrări *live din faimoasele concerte susţinute în universităţi (în special în cele din Birmingham şi Manchester); cel de-al doilea disc înregistrat în studio este o ediţie foarte importantă pentru *pop, ca, odinioară Sgt. Pepper’s Lonely Hearts Club Band (The Beatles) sau primul disc electric al lui *Bob Dylan; succesul le aduce oferta regizorului Michelangelo Antonioni de-a participa la realizarea coloanei sonore a filmului său Zabriskie Point; muzica Pink Floyd este concretizată în trei piese. În 1970 apare primul album solo al lui Syd Barret, produs de Gilmour şi Waters. Pink Floyd îşi continuă turneele care depăşiseră sfera strict universitară; grupul cîntă în marile săli destinate *pop-rock-ului. Titlul *LP-ului următor, Atom Heart Mother (pentru care s-a primit *discul de aur), este inspirat dintr-o întîmplare reală, care a stîrnit senzaţie în epocă: reanimarea inimii unei femei gravide, cu o minipilă atomică. Revenirea trupei pentru un concert în Hyde Park adună un public de peste 100.000 de spectatori. În Franţa, la concertul aniversar al ziarului “l’Humanité”, participă aproape o jumătate de milion de fani. Pink Floyd se bucură acum de o recunoaştere din partea admiratorilor tuturor genurilor muzicale: de la clasic la jazz, pop şi rock. Al doilea disc solo al lui Barret (1971) este “prezidat” de Gilmour şi Wright. Albumul Relics, editat tot la EMI Records, alătură cîteva dintre discurile *single de la debutul carierei; grupul „explorează“ apoi (pe urmele The Beatles) Japonia şi Australia, succesul turneelor fiind imens. Discul Meddle conţine piesa Echoes, semnificativă pentru evoluţia în concert a trupei; ani de-a rîndul ea va fi nelipsită din programul formaţiei. Albumul a urcat pînă la poziţia a doua în clasamente. Barbet Schroder apelează la Pink Floyd pentru banda sonoră a unuia dintre filmele sale; astfel apare La Vallée (titlul englez Obscured By Clouds); grupul începe să lucreze la un nou disc, pe care-l intitulează pentru moment Eclipse; din cuprinsul său, o piesă de extinse dimensiuni este prezentată publicului într-un mega-concert susţinut pe Wembley Stadium, în beneficiul bateristului Robert Wyatt (ex-*Soft Machine), paralizat în urma unui accident. Între două turnee ale lui 1973 apar alături de compania de balet Rolland Petit; colaborarea a contribuit la îmbogăţirea colecţiei de inovaţii care au dat fără întrerupere savoarea specifică personalităţii atît de distincte a grupului. Noul disc se va numi însă Dark Side Of The Moon; apare la 23 martie 1973; piesa de titlu fusese scrisă de Roger Waters în 1971, pentru Meddle; ideea s-a păstrat şi a fost extinsă la statutul conceptului de album (cei patru mărturisesc că hotărîrea a fost luată în bucătăria lui Mason!); înregistrările au început la 1 iunie 1972, materialul fiind însă prezentat în concert înainte de intrarea în studio (20 ian. 1972 în Marea Britanie, la Brighton Dome). Inovaţiile pe sunet proprii grupului nu lipsesc: discul în-cepe cu reproducerea bătăilor inimii (montaj de benzi magnetice realizat de Mason); alarme, ceasuri sunînd, gemete, rumoare intră de asemenea în arsenalul efectelor sonore folosite. La 23 aprilie 1973 albumul ocupa poziţia 1 a clasamentelor. A staţionat în *Billboard 200 timp de 741 de săptămîni (record absolut!), rămînînd unul dintre cele mai bine vîndute titluri ale istoriei rock-ului (locul 3 după Roumors, semnat *Fleetwood Mac, locul 2, şi Thriller, semnat *Michael Jackson, locul 1); este un apogeu al rock-ului simfonic. Grupul pleacă în turneu pentru a prezenta această capodoperă pe toate meridianele lumii; publicul american le oferă triumful. La începutul lui 1974 Pink Floyd fac o greşeală, oferindu-şi numele unei campanii publicitare pentru o băutură obscură (Gini-Pink Floyd); chiar dacă onorariul a fost cedat unei societăţi de binefacere, daunele morale au fost majore pentru formaţie. O vreme Gilmour se va ocupa de producţia muzicală (pentru trupe neimportante); Nick Mason are aceeaşi preocupare, apărînd însă în companii onorante: albumul produs îi aparţine lui Robert Wyatt; din formula de acompaniament face parte *Mike Oldfield. În ianuarie 1975, la reluarea activităţii de înregistrare (în Abbey Road Studios), se imprimă Shine On You Crazy Diamond, omagiu lui Syd Barret, a cărui absenţă este resimţită şi regretată de foştii săi parteneri; titlul ales pentru albumul din care va face parte această piesă, Wish You Were Here, are de asemenea o conotaţie specială, cu trimitere către acelaşi Barret. El şi-a făcut apariţia în studio (după o absenţă de şapte ani), dar numai pentru o scurtă vizită, spre marea dezamăgire a grupului. Pe 4 octombrie albumul ajunge pe locul 1 în clasamente. O parte a anului 1976 este rezervată înregistrării albumului Animals, apărut în ianuarie 1977, la scurtă vreme după difuzarea la BBC a unui serial de şase emisiuni dedicate formaţiei, sub genericul „Your mother wouldn’t like it“; este un album de valoare, dar fără nota de inedit cu care Pink Floyd îşi obişnuise publicul; promoţia a fost asigurată prin concerte de mare spectaculozitate tehnică; turneul ameri can înregistrează noi recorduri de participare. În 1978 fiecare dintre cei patru dă curs ocupaţiilor favorite: Mason produce noi discuri (pentru grupul *punk *The Damned şi pentru chitaristul Steve Hillage); ceilalţi trei concep albume solo. Pentru următorul LP Pink Floyd, The Wall, este solicitat producătorul Bob Ezrin; s-a lucrat între aprilie şi noiembrie 1979, mai ales pentru căutarea efectelor sonore speciale; colaboratori la înregistrări, bateristul Jeff Porcaro, chitaristul Lee Ritenour, Toni Tennille de la Captain and Tennille şi Bruce Johnston de la *The Beach Boys. La 19 ianuarie 1980 albumul ajunge pe locul 1 în clasamentul *Billboard (după şase săptămîni de la intrarea în top); LP-ul produce şi primul disc single al formaţiei, ajuns pe locul 1 în clasamente: Another Brick In The Wall. Wright părăseşte grupul în urma unor conflicte cu Waters. După The Final Cut, apărut sub titulatura Pink Floyd, şi înregistrat doar, cu Roger Waters, acesta părăseşte formaţia; gestul său a întărit relaţia Gilmour-Mason; pentru Floyd începe însă o lungă perioadă de inactivitate. Turneele se reiau în 1987. Se reface formula de trio a vechilor membri, (Wright revine în trupă) pentru The Momentary Lapse Of Reason, ajuns pînă la poziţia a treia a clasamentelor. Triumfala interpretare live The Wall Live in Berlin, din 1990, show la care şi-au mai dat concursul alături de Waters, *Sinéad O’Connor, *Joni Mitchell, *Cyndi Lauper, *Bryan Adams, *The Band, *Van Morrison, transmis pe reţeaua internaţională de televiziune, s-a bucurat de un public de peste un sfert de miliard de persoane. Discul The Wall-live In Berlin a dominat clasamentele americane şi britanice. Pentru înregistrarea primului album de studio după 1987, Pink Floyd a apelat din nou la Bob Ezrin, coproducător fiind David Gilmour. Au colaborat Michael Kamen, cel care semnase aranjamentul la instrumentele cu coarde pe albumul The Wall, şi saxofonistul Dick Parry, cu care se mai lucrase cu ocazia înregistrării piesei Money, din Dark Side Of The Moon. Pentru promoţia noului album, The Division Bell, a fost anunţat un extins turneu american; înainte de apariţia discului se vînduseră peste un milion de bilete la primele 22 de concerte! (Marooned este desemnată la Grammy 1994 Best Rock Instrumental Performance). Albumul aduce grupului un nou record, fiind primul lor titlu intrat direct pe locul 1 în clasamente, la 23 aprilie 1994. Performanţa s-a repetat la 24 iunie 1995 cu Pulse, următoarea ediţie Pink Floyd (dublu CD). Producători: James Guthrie şi David Gilmour; înregistrările sînt preluate din 20 de concerte susţinute pe stadioane europene cu 80.000 – 100.000 de locuri. Sînt reluate piesele Shine On You Crazy Diamond, High Hopes, Another Brick On The Wall, Breathe, Money, Eclipse, Wish You Were Here ş.a. Watters anunţă în martie 2001, turneul The Flesh 2002 World Tour care parcurge Africa de sud, America de sud, Japonia, Australia, India, Portugalia. În acelaşi an îl întîlneşte întîmplător pe Mason; cei doi se împacă după numai cîteva secunde de discuţii (nu-şi mai vorbiseră unul altuia din 1985!). Waters a declarat însă, ulterior, că o reuniune cu Gilmour, Mason şi Wright este puţin probabilă. Mason apare însă, în mod neaşteptat, la 26 iun. 2002, în concertul susţinut de Waters la Wembley Arena din Londra, dîndu-şi concursul la piesa Set The Controls For The Heart Of The Sun.

The Pipper At The Gates Of Dawn (1967); A Soucerful Of Secrets (1968); Soundtrack from the film More (1969); Ummagumma (1969); Atom Heart Mother (1970); Relics (1971); Meddle (1971); Music from „La Vallee“: Obscured By Clouds (soundtrack; 1972); The Dark Side Of The Moon (1973); A Nice Pair (1973); Wish You Were Here (1975); Animals (1977); The Wall(1979); A Collection Of Great Dance Songs (1981); The Final Cut (1983); Works (1983); A Momentary Lapse Of Reason (1987); Delicate Sound Of Thunder (1988); Shine On (1992); The Division Bell (1994); Pulse (1995); Is There Anybody Out There? The Wall Live: 1980-1981 (2000); Echoes: The Best Of Pink Floyd (2001) Roger Waters solo: The Pros And Cons Pf Hitch Hiking (1984); Radio K.A.O.S. (1987); The Wall-Live In Berlin (1990); Amused To Death (1992); In The Flesh Live (2000); Flickering Flame: The Solo Years, Vol. 1 (2002) David Gilmour solo: David Gilmour (1978); About Face (1984); New Game (1992) Richard Wright solo: Wet Dream (1978); Identity (1984); Broken China (1996) Nick Mason solo: Nick Mason’s Fictitious Sports (1981); Profiles (1985)Syd Barrett solo: The Madcap Laughs/Barrett (1970); About Face (1984)