64 dintre ei au murit în incendiul care a cuprins clubul Colectiv, numărul victimelor ajungând la doi ani de zile de la eveniment la 65, zeci de persoane având în continuare nevoie de tratament, rămânând mutilate pe viață.
După 6 ani, câțiva dintre supraviețuitorii de la Colectiv au acceptat să stea de vorbă cu noi și ne-au spus cum se vede Colectiv după atâția ani de suferință.
Flavia Lupu - supraviețuitoare a incendiului, arsuri pe un sfert de corp, spitalizată în România și Germania
„Pot să spun doar că nu s-a schimbat nimic. Încă ,,avem de toate”, când, de fapt, nu avem nimic. Nimeni nu a fost tras la răspundere și noi ne plângem prietenii și pe noi, cei de atunci, sperând că nu se va uita totul”.
Costi Rădoi, supraviețuitor Colectiv, tehnician la trupa 9.7 Richter și IT Security în timpul normal de lucru
A suferit arsuri de gradul III și a fost internat peste două săptamani în România.
Si-a salvat prietena, peste care "ardea un om", după propriile-i declarații.
Este cel care a reclamat că spitalul în care a fost internat nu a avut încă de la început pansamente pentru a-i trata pe răniţi, dar şi că după externare, kit-ul medical oferit a conţinut mai multe produse inutile bolnavilor.
A început să uite lumea de Colectiv?
Costi Rădoi - Oricum, din ce în ce se va estompa, este și vocea naturii, într-un fel. Îți garantez că dacă această pandemie se va încheia mâine, în 5 ani de zile vom vorbi doar cât de prost s-a prezentat Arafat și administrația română. În 10 ani de zile nimeni nu va mai face nicio referire la pandemie.
Așa și cu Colectiv, suntem deja la 6 ani. Atunci a fost o mare mișcare, televiziunile au vorbit, era un eveniment mare despre care lumea nu știa, nu se mai întâmplase la noi. Dar românul se obișnuiește repede: uite câte spitale au ars în pandemie și nimeni n-a mai zis nimic.
Ce s-a schimbat ? În primul rând percepția noastră. Tinerii care au fost acolo privesc altfel momentul acum, văd altfel viața.
Doar pentru voi, deci, s-a schimbat ceva: felul cum priviți viața.
Costi Rădoi: Cei care au fost în Colectiv sunt deja sătui. Încă din al 2-lea an de Colectiv. Atunci s-a divizat societatea: pe de o parte cei care spuneau „Ce mai vor ăștia de la Colectiv, de ce mai vor bani?”. Chit că cei care au primit bani sunt chiar cei care au avut nevoie de tratamente, ca în cazul Pavlos (Pavlos Popovici), care a stat 3 ani de zile în spital în Belgia.
In rest, într-adevăr, nu mai pot să fac offroad cu motocicleta, mi-am luat o motocicletă touring, ca să stau cu mâinile sus, să nu mai pun presiune pe mâini.
Toate astea pot fi niște schimbări normale în viața unui om, însă când treci prin ceea ce am trecut noi, ți se schimbă percepția, totul pornește de atunci încolo. Nu este doar trecerea timpului, este un punct care a produs o turnură.
Prietenii tăi cu care ai fost la concert în acea seară cum se simt?
Costi Rădoi - Am fost cu doi colegi din trupă, ei nu au pățit nimic, cu Pavlos - care a ajuns la spital în Belgia - și mulți alți oameni cu care mă vedeam mereu la concerte.
Te-ai mai întors la Colectiv?
Costi Rădoi: Da, am mai trecut pe acolo, A fost la un moment dat o petrecere moto de Revelion și am fost invitat. Retrăieșți amintirile. Nu te poți uita la hăul ăla negru fără să-ți aduci aminte de flăcări și de oameni.
Alex Pascu (basistul, liderul Goodbye to Gravity) a fost un foarte bun prieten al formației în care sunt eu tehnician. La concertul nostru de lansare a albumlui a venit, au mai fost Balaurul de la Trooper și Mihai de la Breathelast. Dar Alex Pascu nu mai e.
Mai ai nevoie de tratament acum?
Costi Rădoi: Nu, ceea ce am eu la mâna nu se mai poate rezolva. Trebuie să trăiesc mai departe cu asta. Încerc să cam las în spate chestia asta. Să trăiești cu stigmatul de la Colectiv e foarte nasol.
Stigmat?
Costi Rădoi: Este vorba de cele două reacții: unii care spun că a fost o conspirație și cei care-ți plâng de milă. Mă deranjează mila. Milă îi arăți unui caracter slab. Eu sunt un „trouble saver” nu un „trouble maker”. Nu am atitudine de victimă.
Crezi în schimbări de mentalități din moment ce noi încă auzim rostogolindu-se aceeași idee preconcepută cu rocker = satanist?
Costi Rădoi - Nu se va schimba nimic pentru că nivelul cultural nu se va schimba. Lumea, când vede craniul pe tricou, spune că preamărim moartea. Craniul, în zona culturală muzicală, este simbolului uneia dintre primele mișcări anti-rasiste: craniul înseamnă că suntem toți de aceeași culoare. Sub piele, toate craniile sunt la fel.
Cristian Matei „Mumu”, jurnalist Pro TV
A avut arsuri de gradul II și III, a fost inițial internat în România și a plecat în Israel cu două bacterii instraspitalicesti.
Am vazut ca porți mereu ceva pe cap. Mai faci tratament?
Cristian Matei "Mumu" - Port mereu ceva pe cap din cauza arsurilor, bineînțeles, care arată urât. Tratament nu mai fac, însă operații estetice ar fi trebuit sa fac. Le-am oprit în martie 2020, când a început pandemia. Aveam programare la spital în Israel, bilete de avion, pe care nu le-am mai folosit, pentru ca fix atunci s-a dat prima restricție, cu 2 zile înainte sa plec. De atunci...am rămas așa, n-am mai făcut nimic.
Mâinile ți s-au vindecat, ești jurnalist, poți scrie acum fără mari probleme?
Cristian Matei "Mumu" - S-au vindecat, în sensul că nu mai am răni. Însă arsurile au provocat la mâini un handicap permanent, pe viață. Da, pot să scriu, însă nu există zi în care să nu mă lovesc la degete, care sunt mutilate, fără unghii, strâmbe și cu pielea extrem de sensibilă la orice atingere mai fermă. Însă...am invățat să trăiesc așa, n-am ce să fac.
Care sunt sentimentele tale la 6 ani dupa ce ai trait noaptea aia. Furia acelor zile s-a mărit sau s-a transformat în resemnare. Ai sperat la o schimbare?
Cristian Matei "Mumu" - E destul de greu de descris în cuvinte ce simt acum, după 6 ani de la acea nenorocire. Au murit 65 de oameni, peste 100 au fost răniți, însă nu avem niciun vinovat, nici măcar după 6 ani. În nicio țară civilizată, nimeni nu își bate joc în așa hal de justiție și de oameni.
Dacă ar trebui să folosesc un singur cuvânt, acela ar fi: dezamăgire. Timp de aproximativ un an, adică perioada imediat de după Colectiv, am avut, într-adevăr, speranța că ceva se poate schimba în România, după moartea acelor tineri. Guvernul Ponta a demisionat atunci, de frica protestelor, ceea ce nu mai văzusem niciodată, până atunci, în România, primarul de la 5, Piedone, a demisionat și el, tot de frică, iar cluburile care funcționau ilegal se închideau singure, bineînțeles, tot de frică.
Totul părea să arate că suntem pe drumul normalității. Zeci de mii de oameni strigau în stradă ceea ce știam deja: corupția ucide! Dar.... un an mai târziu, aceiași oameni votau un partid care făcea scut în Parlament în jurul membrilor săi corupți - un partid care făcea tot posibilul să îngenuncheze justiția. Apoi, aceiași oameni care ieșiseră în stradă după Colectiv, au votat în 2016 un partid care a făcut praf, ulterior, legile justiției, provocând cele mai mari proteste de după Revoluție.
Și, din nou, aceiași oameni care au ieșit în stradă după Colectiv au votat la sectorul 5 un primar care era deja condamnat penal, cu suspendare, și care acum este cercetat penal pentru moartea a 65 de tineri. Mai mut, acest individ a sfidat memoria celor care au murit în Colectiv, folosind un slogan absolut batjocoritor în campania electorală din 2020: "Ai grijă să nu te frigi la vot!". Unii dintre noi chiar ne merităm soarta...
Acum, în 2021, românii mor în continuare din cauza corupției, însă de această dată nu în cluburi, ci în spitale, acolo unde și-au pierdut viețile cei mai mulți tineri din Colectiv, din cauza mizeriei și a bacteriilor, și unde - acum - incendiile au devenit ceva banal.
Ce s-a schimbat după 6 ani de la tragedia din Colectiv? Aș zice că acum este chiar mai rău. Pentru că acum suntem deja conștienți de mocirla în care trăim, dar ne place să respirăm așa.
O astfel de experiență te face să-ți pierzi încrederea în umanitate sau mai există speranță?
Cristian Matei "Mumu" - Paradoxal, în contradicție cu ce am zis mai devreme, Colectiv a fost pentru mine cea mai mare lecție de umanitate pe care am trăit-o vreodată. Sunt absolut convins că nu aș fi fost la fel de întreg psihic, așa cum sunt acum, dacă nu aș fi fost ajutat de OAMENI. Tot felul de oameni: începând cu familia, prietenii, colegii de la muncă, vecinii de la bloc, oameni pe care nu i-am întânit niciodată și care veneau la spital pentru mine și terminând cu românii din Israel, care, deși habar n-aveau cine sunt, s-au mobilizat ca să ajute niște străini. Și când spun că m-au ajutat, nu mă refer neapărat la suportul financiar, deși și acesta a fost important pentru însănătoșirea mea, ci în primul rând la cel moral, psihic....uman! În timp ce eram, la modul propriu, legumă pe patul de spital, ceea ce m-a ținut în viață, cel puțin mental, ca să nu înnebunesc, au fost mesajele prietenilor, familiei și ale necunoscuților, care m-au încurajat non-stop, mi-au trimis urări, fotografii și clipuri video, arătându-mi că sunt alături de mine și de suferința prin care treceam în acele momente.
A fost o lecție de umanitate, pe care mi-am jurat că nu o s-o uit niciodată. Iar după ce mi-am revenit din comă și am învățat să mănânc din nou, singur, cu lingura, și după ce am învățat din nou să merg, singur, pe picioarele mele, mi-am promis singur că o să fiu mai bun cu oamenii de lângă mine. Cu necunoscuții. Pentru că ei mi-au dat o lecție incredibilă. De umanitate ...
Alex Teodorescu, supraviețuitor Colectiv
Alex este cel care la o zi după incendiul de la Colectiv a povestit în amănunt clipele trăite cu o seară înainte. În acel articol, el atrage atenția asupra faptului că în Colectiv nu a fost un „show pirotehnic”, ci 4 artificii de tort.
Spune-mi ce sentimente ai după 6 ani de la Colectiv?
Viața mea s-a aglomerat destul de mult de 6 ani încoace. Atunci eram student, acum am multe responsabilități. Privind în urmă, rămâne o amintire apăsătoare, fără o o concluzie clară, pe care am pus-o într-un sertar, încuiat ulterior. Deși nu prea e nimic de spus de bine, tot îmi aduc aminte cu bucurie de expresia fetei lui Alex Pascu din concerte și din interviuri. Interviurile au rămas... Energia lui a fost captată în câteva clipuri pe net și uneori mă întorc acolo când am nevoie de un imbold, de motivație. A fost genul de om care dădea totul pentru orice pas, oricât de mic, pe care trupa ar fi putut să-l facă. Poate lumea va căuta interviurile cu el și trupa, au fost niște oameni foarte luminoși...
Te întrebai atunci, retoric, dacă eșți un om bun sau rău pentru că tu, spre deosebire de alții, ți-ai pierdut doar geaca. Te-au afectat toate comentariile apărute la scurt timp despre „sataniști”, „ritualuri păgîne” sau „pedepse divine”?
Prima parte a întrebării are un nume: survivor guilt. Discutând cu alți prieteni și cunoștințe prezente acolo am înțeles că toți am simțit asta. Faptul că am putut pune punctul pe problema și de a îi da un nume ne-a ajutat pe toți să ne reluăm viețile la normal de la un punct încolo. Comentariile populiste primite m-au făcut doar să înțeleg ceea ce știam deja: că lumea ne crede într-un fel. Oricare ar fi el, dar nu unul de bun augur. Rănit nu mi-am dat voie să mă las de alții pentru că erau alte probleme mult mai grave în acea perioada decât propriul ego. Mi-am permis să mă las insultat totuși, dar asta cumva și cu convingerea că suntem judecați în necunoștință de cauza. La 3-4-5 ani distanță, ce să vezi, aceleași persoane mă salutau de zici că nimic nu s-ar fi întâmplat. Convingerile lor vehemente despre mine dispăruseră. Eticheta de "satanist" a fost doar un răspuns al lor de moment ca să își arate, într-o formă sau alta că dețin controlul și știu cum merg lucrurile.
Eu în schimb, nici până azi nu am un răspuns pentru Colectiv, dar am convingerea că oamenii de acolo, prin dragostea lor pentru muzică erau bine intenționați. S-ar putea să mă înșel, dar așa am perceput mereu lucrurile și nu mi-am schimbat părerea până acum niciodată.
Poate finalul proceselor Colectiv să mai aline un pic din suferință?
Realist vorbind, din ce înțeleg de la podcasturile în care persoane publice aflate în cauza aduc informații din interior despre Colectiv, procesul nu se va termină prea curând. Putem vorbi de zeci de ani. Nu e că și cum dosarul Mineriadelor sau multe altele s-au mișcat mai bine. Mai mult, nu cred că niște sentințe date unor patroni pasionați de muzică vor rezolva mentalitatea de malpraxis a unei societăți. Din punctul meu de vedere e clar că cel puternic va cam rămâne în picioare, iar cei mici vor lua toată vina.
Suferință va fi alinată când vom simți din nou dragoste între noi, stand în public la concerte sold out safe, cântând cu toții în cor. Suferința va fi alinată când multe din obligațiile antreprenorilor vor fi automatizate, iar relația cu statul va fi una transparență și bine intenționată de ambele părți. Suferința va fi alinată când banii de investiții vor deveni investiții fizice. Suferința va dispărea când ne vom vaccina cu gândul că există o șansă să salvăm viețile oamenilor în etate și nu doar pentru că nu mai putem intra în mall-uri fără certificat verde. În niciun caz suferința nu cred că va fi alinată aruncând doar ura la adresa unor oameni bine intenționați, dar poate nepregătiți - ceea ce probabil suntem cu toții într-o măsură mai mare sau mai mică.
Procesul Colectiv
Procesul Colectiv a început pe fond în mai 2017, însă a fost amânat de mai multe ori din motive procedurale.
În decembrie 2019, o instanță din București a pronunțat pedepse de închisoare în valoare totală de 115 ani pentru 13 persoane, de la patroni de cluburi până la funcționari responsabili cu măsurile de precauție împotriva incendiilor.
Cei trei proprietari ai clubului de noapte au fost condamnați fiecare la 11 ani și opt luni. Cristian Popescu Piedone, fost primar al sectorului 4 la acea vreme, a primit o pedeapsă de opt ani și jumătate de închisoare pentru abuz în serviciu.
Potrivit investigațiilor Libertatea, în acest moment sunt 12 dosare deschise după Colectiv care n-au încă o decizie finală în instanță.
G4 Media scria astă vară că România nu are în continuare centre de arși și nici centre de recuperare pentru pacienții care au suferit arsuri grave.
În spitalele din România există în prezent 26 de paturi destinate tratamentului pacienților critici cu arsuri severe.
