Un prieten spunea, în zilele din urmă, “prea mulţi mor în timpul vieţii noastre”... Ar fi imposibil ca o persoană conectată la internet să nu audă zilele acestea de Bowie, chiar dacă nu-l cunoştea, chiar dacă nu-i ascultase discurile, va auzi că cineva pe nume Bowie, David Bowie, a murit. Pentru industrie este excelent, oare pentru noi înşine ce mecanisme afective declanşează această permanentă conectare la ştirile din vieţile unor oameni pe care, ce-i drept, îi asculţi, dar cu vieţile cărora, poate n-ai vrea să ai contact direct. Acum, aparent, toţi îl cunoaştem pe David Bowie, personal. Ce ciudat...
Pozele cu Bowie apărute de la începutul săptămânii şi până acum îmi aduc aminte de timpurile în care credeam cu tărie în MTV şi, de asemenea, de timpurile – probabil aceleaşi – în care credeam că marile şi adevăratele prietenii se întâmplă doar între marii şi adevăraţii artişti. Bowie şi John Lennon, Bowie şi Nina Simone, Bowie şi Brian Eno, Madonna, Adrian Belew şi câţi alţii. Puţină naivitate în preajma lui Bowie nu cred că strică, mai ales în momente în care toată lumea are câte o vorbă prea importantă de spus despre acest artist.
Ascult discografia lui David Bowie ca pe o radiografie a ultimilor zeci de ani. Ca şi cum îmi revizuiesc amintirile. Care era muzica pe care David Bowie o făcea pentru el însuşi, cea pe care n-a produs-o pentru o lume întreagă, cea care n-are 20.000.000 de vizualizări pe youtube? Cea care nu este artă?
Bowie face parte din generaţia artiştilor care au inventat faima. Uneori mă gândesc că ei, cei care au trăit în anii 60, 70, 80, mult mai prezenţi lângă scenele de disco, electro, rock, ei s-au distrat: i-au văzut pe Bowie, pe Michael, pe Madonna, născându-se, dar nu s-au gândit însă la noi, cei care o să-i vedem sau i-am văzut deja dispărând. Noi primim cealaltă parte a cireşii de pe tort, noi suntem de partea cealaltă a disco-ului.
Auzul e un simț aşa de complex. Pune în mişcare tot aparatul tău funcţional, gen, simţuri, emoţii, dorinţe, decizii, dragoste, e un rit total. L-am micşorat noi de când cu tehnologia. Altfel, muzica, sunetul sunt chestii mari de tot, iar David Bowie a ştiut să se folosească de ele. Sunetul te ia cu totul cu el, iar urechile nu se închid niciodată. Auzim tot timpul.
Sunt în continuare singură la radio şi s-a făcut târziu. Aş spune să căutaţi albumele lui David Bowie, mai ales pe cele de la începuturi, timpuri în care facebook-ul nu se inventase, iar Bowie nu se inventase încă de tot pe sine însuşi. Facebook-ul îţi dă senzaţia că te întâlneşti aproape zilnic cu un artist. Cred, cu toate acestea, că singura mea întâlnire reală cu David Bowie a avut loc într-o maşină, câteva zile înainte ca el să dispară din această lume, ascultând All The Madmen.
