Ștefan Tivodar (Sunete)
Drumul de la schiţă la un cântec finalizat e lung şi presărat cu tot soiul de obstacole. Dacă poţi eticheta o piesă că fiind „clasică”, de cele mai multe ori „vina” se-mparte între artist şi inginerul de studio.
Subsemnatul e doar unul dintre milioanele de ascultători fermecaţi până la obsesie de sound-ul Pink Floyd. Pentru foarte mulţi, albumele Pink Floyd înseamnă întruchiparea perfecţiunii în munca de studio şi acelaşi lucru s-ar putea spune fără exagerare şi despre materialele lor live.
Vreme de treizeci şi mai bine de ani, aplauzele le-au primit întotdeauna Roger Waters, David Gilmour, Nick Mason şi Richard Wright. Acum, se cuvine să amintim numele unui om cel puţin la fel de important pentru sound-ul Pink Floyd: inginerul de sunet şi producătorul Andy Jackson.
„The Endless River” e un album pe care nu-l aştepta nimeni. Bazat pe înregistrări ale jam session-urilor din 1993 ce au dus şi la lansarea „The Division Bell”, materialul îşi datorează existenţa într-o proporţie covârşitoare lui Andy Jackson. Dublu nominalizat la Grammy pentru munca sa alături de Floyd, Jackson a fost primul care a săpat în arhivele trupei, construind schiţa iniţială pentru ceea ce avea să devină, după doi ani de muncă şi înregistrarea de părţi muzicale 100% noi, „The Endless River”. Am avut bucuria şi privilegiul de a discuta cu Andy Jackson, urmărind să aflăm cât mai multe despre ce-a fost, ce este şi ce va fi Pink Floyd.
Spuneai, în interviuri anterioare, că n-ai avut foarte mult de lucru în cazul concertelor „The Wall” din 1980 – ai fost, însă, mai implicat în construirea soundtrack-ului pentru film. Ai avut, deci, şansa să vezi lucrurile cumva în acelaşi timp din miezul lor, dar şi din afară. Cum a fost acea perioadă?
Andy Jackson: Lucrul la soundtrack-ul „The Wall” a fost felul în care-am făcut cunoştinţă cu Pink Floyd. Inevitabil, cea mai mare implicare la acel moment o avea Roger (Waters, n.r.), el concepuse scenariul filmului. Câteodată atmosfera devenea tensionată, căci 3 caractere foarte puternice (Roger, Alan Parker şi Gerald Scarfe) erau implicate în procesul de creaţie. Nu întotdeauna cei trei se aflau în acelaşi timp în studio. Din fericire, eu şi James Guthrie am fost feriţi de ce-a fost mai rău, întrucât ne petreceam majoritatea timpului în sala de proiecţii unde lucram.
Te-ai întors la atmosfera live a Pink Floyd în 1994, cu „Pulse”, după experienţa avută 14 ani mai devreme cu „The Wall”. Trupa urca pe scenă într-un line-up diferit, fără Roger Waters, iar tehnologia evoluase şi ea între timp. Care a fost cea mai mare provocare a ta în turneul din 1994?
Andy Jackson: La acea dată lucrasem deja cu Pink Floyd în studio. Trecerea de la munca de studio la sunetul live nu-i chiar atât de dificilă pe cât ai fi tentat să crezi. E ceva mai greu să lucrezi într-un club mic, unde sunetul scenei poate crea probleme, dar un spaţiu mare nu-i atât de greu de controlat. Trebuie să te adaptezi în fiecare noapte la fie care locaţie. Mult din efortul acesta este, însă, uşurat de montarea sistemului de amplificare, iar eu am avut ajutor din partea unei echipe cu adevărat bune. Merită adăugat şi că, din fericire, muzica Pink Floyd se potriveşte de minune cu spaţiile mari.
Ştiu că au fost câteva cântece, 3 sau 4 dacă nu mă-nşel, re-înregistrate pentru soundtrack-ul „The Wall”. Ne-ai putea spune dacă e adevărat şi care au fost acele cântece?
Andy Jackson: Am refăcut When the tigers broke free, Mother, What shall we do now, Another brick pt 3, Bring the boys back home, In the flesh 2, Stop şi Outside the wall. Au fost mai multe decât aş fi spus, dacă mi-ai fi cerut doar un număr!
Se spune că „The Pros and Cons of Hitch Hiking” a fost gândit de Waters ca un album Pink Floyd, dar restul grupului n-a fost de acord cu el, preferând în schimb „The Wall”...
Andy Jackson: Roger a scris „The Wall” şi „The Pros and Cons...” cu intenţia clară de a lansa unul dintre ele sub eticheta Pink Floyd şi unul dintre ele ca material solo. Trupa a ascultat ambele materiale şi astfel s-a decis ce se-ntâmpla mai departe. Imediat după „The Wall”, ai lucrat simultan la albume solo Waters („Pros and cons of...”) şi Gilmour („About Face”).
S-a întâmplat să foloseşti tehnici sau idei din înregistrările unui album pentru lucrul la celălalt?
Andy Jackson: N-am lucrat la materiale chiar simultan: înregistrările pentru albumul lui Roger au luat o <<pauză de vară>> şi atunci am petrecut alături de David o lună la Paris, lucrând la materialul lui. În ceea ce mă priveşte, n-am avut prea mult de-a face cu ideile muzicale, întrucât în ambele cazuri am fost doar inginer de studio.
Ultimii ani ai Pink Floyd au fost destul de plini de controversă. Ai fost aproape de trupă în tot timpul acesta. Din punctul tău de vedere, perioada dintre „The Final Cut” (ultimul album cu Roger Waters, n.r.) şi „The Division Bell” (ultimul album de studio pana la „The Endless River”, n.r.) e una de continuă degradare a trupei sau una de schimbări muzicale pozitive pentru „moştenirea” Floyd?
Andy Jackson: Roger a dominat categoric prima perioadă a mea alături de ei, apoi a urmat David la cârmă. Cele două perioade sunt complet diferite. Aş spune că, probabil, cele mai bune vremuri pentru Pink Floyd au fost înainte să lucrez eu cu ei, pe vremea când cei patru încă puteau lucra împreună, ca o echipă.
„A Momentary Lapse of Reason” a fost înregistrat parţial analog, parţial utilizând tehnologie digitală. V-aţi întors exclusiv către analog cu „The Division Bell”. Cum s-a lucrat pentru „The Endless River”?
Andy Jackson: A fost necesar să lucrăm în Pro Tools – n-am fi putut face altfel. Cu toate astea, încă suntem fanii sunetului analog, astfel că albumul a fost mixat pe o consolă analog Neve.
Spuneai într-un interviu că aţi lucrat la „The Division Bell” de luni până vineri, în intervalul 10:00- 19:00 - cu alte cuvinte, a fost întocmai unui program normal de muncă. Nu-i tocmai imaginea romantică pe care o are majoritatea lumii despre munca în studio. Aţi păstrat acest obicei şi pentru „The Endless River”?
Andy Jackson: Da, întotdeauna am lucrat aşa. N-am stat niciodată până-n miez de noapte în studio.
Cine a păstrat toate benzile pe care se află jam session-urile din perioada „The Division Bell” – benzi din care a rezultat, în cele din urmă, şi „The Endless River”? Ţi-a trecut vreodată prin minte că acele sesiuni pot fi folosite, înainte să fie propus oficial lucrul la noul material?
Andy Jackson: Avem o arhivă imensă în care înmagazinăm mereu tot ce se cântă. După cum bine ştii, am lucrat la o versiune primitivă a materialului, un „mash-up psihedelic” numit „The Big Split”. Ideea de a ne reapleca asupra acelor înregistrări e una foarte recentă.
