de Cătălin Toader (Sunete)
Mișcări sociale de mare amploare, cutremure politice, războaie absurde (ca orice război, de altfel), dar și multă muzică din cea mai bună, toate s-au croșetat la nivel planetar în anul de grație 1968. Madison Square Garden era inaugurată în locul în care funcționează și astăzi, Martin Luther King Jr. era împușcat în Memphis iar la Washington avea loc premiera filmului 2001: A Space Odyssey. Ce se întâmpla însă cu muzica lumii în acele vremuri tulburi? Dacă despre rock veți găsi pagini întregi în această revista, voi puncta aici câteva repere jazzistice, pentru o tentă de echilibru.
În timp ce președintele american Richard Nixon pregătea celebrul dineu în onoarea lui Duke Ellington (cel care avea să fie decorat, în aprilie 1969, cu ocazia aniversării a 70 de ani, cu Congressional Medal of Freedom, cea mai importantă dinstincție americană ce poate fi primită de un civil), Anthony Braxton (unul dintre pionierii free jazzului) înregistra primele sale două albume, 3 Compositions of New Jazz și For Alto, ambele considerate referințe ale genului. 1968 este și anul în care văd lumina zilei câțiva muzicieni contemporani foarte importanți, cum ar fi violoncelistul francez Vincent Curtois, trompetistul norvegian Arve Henriksen sau pianistul american Lary Goldings, dar și basista americană D’arcy Wretzky, ce apare pe primele 5 albume ale trupei The Smashing Pumpkins.
Blue Note Records lanseză albumul Total Eclipse, al vibrafonistului Bobby Hutcherson (album pe care apar alte nume celebre precum saxofonistul Harold Land, pianistul Chick Corea, basistul Reggie Johnson și toboșarul Joe Chambers), în timp ce alte albume esențiale ale jazzului ajung pe piață: Don Cherry – Ethernal Rhythm (MPS Records), John Surman – John Surman (Deram), Herbie Hancock – Speak Like a Child (Blue Note), McCoy Tyner – Expansions (Blue Note), Miles Davis – Miles in the Sky (Columbia), Chick Corea – Now He Sings, Now He Sobs (Solid State) sau Roscoe Mitchell – Congliptious (Nessa).
Unul dintre cele mai importante albume ale perioadei (o capodoperă la fel de apreciată și astăzi) va fi însă albumul semnat Miles Davis și numit Filles de Kilimanjaro (Columbia), album la care au pus umărul câțiva dintre cei mai importanți muzicieni ai planetei: Wayne Shorter, Chick Corea, Herbie Hancock, Ron Carter, Tony Williams și Dave Holland. Pe copertă apare cântăreața Betty Mabry, soția de atunci a lui Miles (a treia soție, la acel moment). Albumul face tranziția de la perioada acustică a lui Miles către epoca electrică, ce avea să culmineze cu Bitches Brew (1970) album considerat un reper în întreaga muzică contemporană.
