de Dan „Belfast” Anghel (Sunete)
Cu aceste cuvinte sună ceasul din urmă al unei epoci. În ciuda efervescenței scenei rock, din San Francisco până în New York, pe fundalul asasinatelor din ultimele luni (în aprilie Martin Luther King, acum Bobby Kennedy), al conflictului din Vietnam aflat în continuă escaladare, al mişcărilor de protest globalizate se instalează o stare de paranoia generală, anunţând evenimentele Manson şi Altamont.
***
Deşi este abia luna iunie, vara este pe sfârşite. Vara Iubirii. Comunităţile hippies au devenit o atracţie turistică, sutele de vilegiaturişti aflaţi în trecere prin San Francisco se înghesuiesc la geamurile autocarelor ca să-i fotografieze, aşa cum fotografiezi animalele din grădinile zoologice. Este începutul unei lungi perioade de degenerare. Muzicienii de la Grateful Dead, printre alţii, sînt obligaţi să-şi părăsească casa comunitară în care locuiau, situată pe Ashbury 710, pe unul dintre principalele trasee turistice. Vor susţine un concert de adio dat în onoarea tuturor celor din zonă şi vor părăsi oraşul pentru a se stabili în comitatul Marin, într-o tentativă de întoarcere la natură. La San Francisco, cele două trupe majore ale scenei muzicale psihedelice, Grateful Dead şi The Jefferson Airplane, cumpăraseră din banii lor Carousel Ballroom, o sală de spectacole poziţionată chiar în centrul-centrului, în Haight-Ashbury Terminus, care se voia multidisciplinară şi polivalentă. Acolo aveau loc concerte, adeseori cu acces liber sau la preţuri simbolice ale biletelor. În fiecare sîmbătă şi duminică aveau loc seri dansante. În restul serilor se petreceau spectacole de balet, jonglerie şi magie, se ţineau cursuri de coregrafie şi pictură. În fiecare vineri seară avea loc un bal al Hell’s Angels californieni, la care, întotdeauna, cînta grupul lor fetiş, Big Brother & The Holding Company, cu o vocalistă incandescentă, Janis Joplin.
Extrem de surprinzător, comunitatea de culoare se integrează perfect şi paşnic în topografia socio-culturală a locului, membri cei mai radicali ai radicalei mişcări Panterele Negre mergînd pînă la a-şi lăsa armele la garderobă. Solidaritatea între hippies albi şi activiştii negri este de o reciprocitate perfectă, unii susţinîndu-i pe alţii, indiferent de rasă. Acest vis utopic de integrare este spulberat şi se transformă în coşmar odată cu asasinarea lui Martin Luther King (4 aprilie, la Memphis), fapt care va aprinde pulberea în toate zonele locuite de afro-americani. Cele două comunităţi sînt acum duşmane făţiş, se dedau, fiecare în parte, la violenţe şi acţiuni extreme, chiar şi activiştii şi militanţii cei mai toleranţi devin „vînători de vrăjitoare”. Aflate în ochiul ciclonului, cele două trupe prietene şi complice, pînă mai deunăzi, The Jefferson Airplane şi Grateful Dead nu mai împărtăşesc aceeaşi filosofie şi nu mai luptă cu aceleaşi arme pe frontul vieţii de zi cu zi, chiar dacă mai sînt animate de idealuri artistice comune. Cei de la The Jefferson, îmbogăţiţi peste limita bunului-simţ, în urma succesului internaţional, se lansează în afaceri imobiliare şi cumpără hoteluri de lux, în timp ce gaşca Dead, condusă de Jerry Garcia (supranumit Captain Trip din cauza consumului permanent de LSD) este mereu înglodată în datorii şi traversează o zonă de nebulozitate care se soldează cu concedierea vocalului-organist, Pig-Pen, devenit alcoolic irecuperabil, şi a chitaristului Bob Weir, în criză de creativitate pe fond acid. Criza în mijlocul grupurilor de pe Coasta de Vest este cvasi-generală. Sesiunile de înregistrări la albumul Waiting for the Sun sînt marcate de incidente şi accidente violente ale membrilor The Doors, mai violenţi şi subversivi decît au fost vreodată. Ceea ce nu împiedică grupul să înregistreze un triumf istoric cu ocazia concertului de la Hollywood Bowl, la Los Angeles. În ceea ce-i priveşte pe „luminoşii” Love, aceştia au atins culmea artei lor, odată cu „Forever Changes”, ceea ce nu-l împiedică pe liderul şi fondatorul formaţiei, Arthur Lee, să-i concedieze pe toţi, în august 1968, pe motiv de incapacitate şi incompetenţă. Country Joe McDonald produce scandal cu cîntecul „F.U.C.K.”, care denunţă războiul din Vietnam. Janis Joplin se gîndeşte serios să înceapă o carieră solo, confuzia domneşte în mijlocul celor de la Big Brother & The Holding Company. Fabuloşii (la noi extrem de puţin cunoscuţi) Charlatans se despart, la fel şi cei din Buffalo Springfield. David Crosby părăseşte The Byrds. Quicksilver Messenger Service trec printr-o perioadă de îndoieli şi incertitudini creatoare, iar fiecare membru se resimte. Pe acest fundal trist, singurii care se mai încumetă (şi reuşesc) să scoată castanele dintr-un foc mult prea nimicitor sînt cei de la Creedence Clearwater Revival şi Spirit.
Este epoca în care toată lumea cîntă cu toată lumea, începînd cu Jim Morrison şi Jimi Hendrix. Muzicienii devin inter-schimbabili şi supergrupuri organizează supercîntări. Este cazul chitaristului Mike Bloomfield şi a organistului Al Kooper (ex Bob Dylan) care, după ce lansează albumul Super Session, alături de Stephen Stills, organizează trei concerte consecutive, intrate în istorie, la Fillmore West - San Francisco, cu Elvis Bishop şi Carlos Santana printre mulţi alţi invitaţi.
„Acidul” curge în valuri, pentru că în 1968 deja se produce la scară industrială, mai ales în laboratorul situat în zona Golfului San Francisco. Uzina chimică funcţionează la foc continuu şi de acolo, numai în ’68, vor ieşi zece milioane de doze de „Orange Sunshine”, ultimul răcnet în materie de drog, invenţia guru-lui LSD Timothy Leary. Anul 1968 este martorul ajungerii la apogeu a satelor hippy, situate în special în munţii Santa Monica, unde se trăieşte la comun şi se practică sexul în grup, poligamia şi pederastia. Orgiile sexuale se substituie meditaţiei, iar violurile colective sînt la ordinea zilei, organizate sub pretextul eliberării sinelui şi al revoluţiei sexuale. Unii vor profita de aceste stări de fapt fără nici o ruşine. Este cazul unui psihopat periculos, pedofil notoriu, recidivist irecuperabil, care, în colonia fondată de el în deşert, la nord de Beverly Hills, The Family, va pune în scenă cele mai negre şi perverse fantasme, culminînd cu omorul „ritualic” săvîrşit asupra soţiei lui Polanski, Sharon Tate. Vă (mai) spune ceva numele de Charles Manson? Peste o utopie de o vară se lasă seara Istoriei.
În septembrie 1968, la New York, se fac deja patru luni de la atacul care aproape l-a costat viaţa pe ţarul artei pop, Andy Warhol. Acesta a fost împuşcat de către Valerie Solanas, scriitoare şi jurnalistă independentă, militantă feministă agresivă, fondatoarea SCUM (Society for Cutting Up Men, Organizaţia pentru castrarea bărbaţilor), veche colaboratoare (ocazională) a celebrului studio The Factory, palatul în care oficiază Warhol, situat pe Strada 47 (în acelaşi an se va muta în Union Square, ocazie cu care dispare/este furată/se pierde faimoasa canapea). Gloanţele îi străpung lui Warhol plămînii, vezica biliară, splina, ficatul, intestinele şi esofagul. Este declarat clinic mort însă, la insistenţele celor care-l însoţiseră la spital, se mai face o tentativă de resuscitare. Mortul revine la viaţă şi se alege cu un nou supranume: Drella, combinaţie între Dracula şi Cinderella. În timpul lungii spitalizări, salonul timidului „vampir” era zilnic loc de procesiune pentru sumedenie de prieteni şi fani, celebrităţi şi drogaţi ordinari, vedete media şi traficanţi de doi bani, staruri de cinema şi aspiranţi la titlu, faimoşi scriitori şi critici de artă şi film sau gazetăraşi în căutare de senzaţional. Cineva, totuşi, lipsea din suita Papei Pop Art. Acest cineva nu l-a învrednicit, în perioada critică şi de convalescenţă, nici măcar cu un telefon. Îşi va cere scuze, în felul său, pentru purtarea din 1968, 22 de ani mai tîrziu, printr-un cîntec de pe minunatul album Songs for Drella, scos împreună cu vechiul prieten, colaborator şi coleg de trupă, John Cale. Pentru că Lou Reed este acel cineva, muzicianul-poet de geniu care a fondat trupa The Velvet Underground, trupa pe care Warhol a descoperit-o, iubit-o, produs-o, promovat-o şi... manipulat-o, la începuturile carierei sale. Dar la momentul septembrie 1968 nu era loc de curtoazii. Între Lou şi Andy intervenise ruptura definitivă de aproape un an.
În urmă cu numai un an, în 1967, grupul The Velvet Underground era jucăria preferată a lui Warhol. Nu numai că le produsese primul album (căruia îi crease celebra copertă cu banana autocolantă, astăzi icon al culturii rock) dar, considerînd că cei patru muzicieni nu sînt deloc glamour, le impusese un al cincilea membru, pe glaciala şi, totodată, senzuala Nico, punînd pe picioare un soi de teatru total (seria de spectacole Exploding Plastic Inevitable) care amesteca muzica (celor de la VU) cu proiecţii de filme (ale lui Warhol), show de lumini, dans contemporan şi diverse alte intervenţii scenice. Dar, în 1968, pentru Reed era deja prea mult. Se rupsese definitiv de influenţa lui Warhol şi o concediase pe Nico, interzicîndu-i acesteia să mai cînte în public „Heroin”, „Femme Fatale” sau alte cîntece din repertoriul VU. 1968 este anul celui de al doilea album, White Light/White Heat, ultimul pe care va mai participa John Cale. Cum două săbii la fel de tăioase nu puteau încape în aceeaşi teacă, Cale va fi înlocuit de către mai neexperimentatul (însă mult mai orientatul spre pop) Doug Yule, nu înainte de a-şi face numărul (măcar prin cele 17 minute ale piesei „Sister Ray”) pe cel mai îndrăzneţ şi profetic album al grupului. În anul următor, Cale va produce The Marble Index, cel de al doilea album solo al lui Nico, căruia îi va scrie toată muzica şi versurile. Cît despre Lou, acesta aproape că naviga sub propriul pavilion. Capodoperele Transformer sau Berlin erau pe cale să iasă în lume.
