de Ștefan Tivodar (Sunete)
Am început cu un clişeu pentru că n-ai cum să eviţi asta când vobesti despre un album care a aniversat 55 de ani. „The Piper at the Gates of Dawn”, debutul discografic al Pink Floyd, îşi arată vârstă la fiecare bend al corzilor de chitară şi la fiecare vers - cu toate astea, n-ai cum să apeşi play şi să nu duci ascultarea până la capăt. În fine... dacă ai cum, felicitări! Eu unul n-am reuşit încă, şi nici nu intenţionez să o fac. Pink Floyd cântă al naibii de bine. Trecând şi peste paragraful în care îmi fac mai clară ca oricând pasiunea pentru trupa al cărei album face obiectul acestui material, s-ar cuveni să îmbrac măcar pentru câteva clipe haina obiectivităţii şi să recunosc că „The Piper at the Gates of Dawn” e cel mai atractiv haos muzical pe care l-am experimentat.
Debutul Floyd e o nebunie frumoasă, o dezordine epică, o explozie de infantilism distilat în geniu aşa cum lumea n-a mai văzut până atunci şi nici n-avea să mai vadă de-atunci înainte. Undeva, cândva, cineva a avut o idee foarte clară despre direcţia acestui disc şi felul în care el ar trebui să sune. Memoria s-a şters, intenţia s-a diluat, iar concentrarea a lăsat loc libertăţii creative într-un fel imposibil de descris. N-am nici cea mai vagă idee cum au reuşit cronicarii vremii să-şi găsească cuvintele spre a face recenzia acestui disc - pentru mine, „Piper” nu e un album ci un cumul indescriptibil de senzaţii şi stări. Englezii au un termen pentru asta: „bonkers”. Aş vrea să vă transmit într-un mod cât se poate de direct entuziasmul şi energia ce mă cuprind după ascultarea acestui material, dar avansul tehnologic nu ne permite încă asemenea aventuri. Ce pot să fac e să-mi las mâinile să zburde pe tastatură în timp ce ascult discul. O cronică „în direct”, fără pregătiri sau notiţe prealabile - iată un experiment perfect potrivit cu discul. De dragul experimentului, v-aş încuraja să ascultaţi şi voi albumul în vreme ce citiţi cele de mai jos.
„Astronomy Domine”
Mă aşez mai comod în scaun şi-mi vine în minte senzaţia aceea faină a începutului de road trip. Ştiu că urmează o aventură şi parcă-mi creşte pulsul niţel cu fiecare crescendo al chitării. Dacă aş fi la volan, piesa asta ar fi un test bun pentru pedala de acceleraţie şi capacitatea mea de a rămâne în limitele desenate de lege. David Gilmour nu se afla în componenţa Floyd atunci când piesa a fost înregistrată - mulţumită lui am auzit-o însă live anul trecut. Mi-aduc aminte că bas-ul era mai bine conturat şi sunetul chitării era mai plin. Din mâinile şi vocea lui Gilmour, piesa asta a ieşit de fiecare dată clar structurată şi vădit studiată. Pe albumul din 1967, „Astronomy Domine” îmi pare esenţa conceptului de improvizaţie cu final fericit.
„Lucifer Sam”
De la primele note îmi răsare-n minte genericul colorat al unui film Bond clasic. Partea instrumentală e fabuloasă, dar piesa pierde din emoţie în clipa în care îmi aduc aminte că personajul principal al celor trei minute şi şapte secunde e pisoiul Sam. Dacă pui versurile astea în paralel cu „Us and them” de pildă, Syd Barrett nu iese prea bine din „duel”. Cu toate astea, e ceva hipnotic în felul în care Barrett îşi cântă versurile - ceva ce mă face să reintru în atmosferă degrabă şi de bună voie. Când clapele lui Richard Wright intră în acţiune, la mijlocul piesei, ai brusc senzaţia că Floyd au lăsat loc la microfoane celor din The Doors şi-au luat o pauză de ţigară. Detaliul acesta nu mă supără câtuşi de puţin: cineva trebuie să se joace cu pisica...
„Matilda Mother”
Piesa asta conţine multe idei ce vor înflori mai târziu în discografia Floyd. Anumite detalii instrumentale prevestesc „Set the controls for the heart of the sun”, în vreme ce versurile mă duc cu gândul şi mai departe, tocmai la „The Wall”. Ici-colo se aud influenţe clare de orchestraţie marca Beatles. După cum vă puteţi da seama şi singuri, am revenit la realitatea de care primele două piese se pricepuseră atât de bine a mă feri. Înapoi în conştient, realizez pentru prima oară că piesele îşi arată, totuşi, vârsta.
„Flaming”
Cât ai bate din palme, ne-am întors la haos atât în vers cât şi în muzică. Ascult o piesă înregistrată cap-coadă dintr-un singur take (recunosc, aici am trişat niţel şi-am aruncat o privire pe „specificaţiile tehnice”), iar asta se simte. E ceva irepetabil în felul în care Syd cântă despre nori albaştri şi unicorni, piesa are un „je ne sais quoi” ce n-ar putea fi niciodată redat cum se cuvine într-un concert. Nu simt nimic premeditat în execuţia piesei aşa cum o ascult acum, deşi sunt convins că a fost nevoie de un efort considerabil şi de o pregătire în cele mai mici detalii a fiecărui sunet captat. Cum Dumnezeu poţi împacheta atât de multe în doar două minute şi patruzeci şi şase de secunde?
„Pow R. Toc H.”
Mă simt ca într-un film de Tim Burton în care personajul principal sparge al patrulea zid şi-mi spune: „accept pariul tău cu nebunia şi ridic miza, arătându-ţi că pot să jonglez cu peisaje tribale africane, jazz de cafenea intimă în Montreux ori haos rock’n’roll. Tu ce poţi să faci ca să creşti iarăşi miza?”. La drept vorbind n-am un răspuns. Peisajul pictat de Barrett, Waters, Wright şi Mason e impresionant, iar imaginaţia mea abia mai ţine pasul cu muzica. Încheierea prevestitoare de „Echoes” îmi dă totuşi puţin timp să-mi revin.
„Take Up Thy Stethoscope And Walk”
Aveam nevoie de gura de aer a finalului piesei anterioare, pentru că o luăm de la capăt cu delirul improvizaţiei instrumentale fără remuşcări sau ezitări. Ferocitatea chitarei slide te-ar putea induce în eroare - nu, de această dată responsabil pentru aventura sonoră la care iei parte nu e Syd Barrett, ci Roger Waters, aflat la prima sa compoziţie Pink Floyd. Dintre toate piesele pe care le-am ascultat până acum, presimt că pe aceasta o voi uita prima. Nu-i nimic, am multe alte piese marca Waters în minte...
„Interstellar Overdrive”
Din nou lucrurile se aşează perfect într-o prelungă sesiune de improvizaţie a cărei vedetă e chitară lui Syd Barrett. Piesa împarte acelaşi ADN cu (mult mai bine structurata) „Astronomy Domine” şi reuşeşte să-mi calmeze cumva anxietatea născută la finalul compoziţiei anterioare. Cei patru muzicieni par să fi convenit că-i cazul să cânte din nou aceeaşi piesă iar rezultatul, deşi în continuare haotic, e unul absolut minunat. Parcă-parcă încep să mă văd din nou la volan, gonind pe autostrada liberă.
„The Gnome”
Uneori, versurile lui Barrett par rezultatul demn de milă al muncii unui copil netalentat pe care adulţii l-au minţit că poate să scrie. Îţi vine să treci repede peste versuri şi să te-ntorci spre muzica ce pare să aibă mai mult sens, dar nu rezişti să nu arunci o a doua privire şi-atunci adevărata poveste prinde viaţă în faţa ochilor tăi. De fapt, versul lui Barrett e doar catalizatorul - adevăratul scriitor, adevăratul regizor al aventurii eşti tu. Sunt din cale-afară de curios ce-ar mai fi scris Barrett dacă istoria nu şi-ar fi urmat cursul pe care-l ştim azi.
„Chapter 24”
Tot discul de până acum a fost o imensă zbatere iar piesă asta calmează apele. Inspirat de I Ching - cartea chineză a Schimbărilor, Barrett găseşte un moment de claritate în vers pe care nu-l va mai repetă vreodată. Pentru prima oară, muzica închipuie un sprijin pentru versuri şi nu invers. Poate că alte piese de pe disc au devenit de-a lungul timpului mai bine cunoscute, dar pentru mine „Chapter 24” e adevăratul diamant neşlefuit al albumului.
„The Scarecrow”
Mă simt total deconectat de atmosfera piesei. Joaca de-a versul pe care ne-o oferă iarăşi Barrett nu mă mai încântă iar structura muzicală din spate n-are nimic special, nimic vrednic de atenţie. După „Chapter 24” simţeam nevoia să apăs pauză şi să abandonez experimentul pentru o vreme. Nu mi s-a părut drept să abandonez atât de aproape de linia de sosire, aşa că am continuat audiţia. Pentru mine, „Scarecrow” şi „Take Up Thy Stethoscope And Walk” concurează la titlul de cea mai neinteresantă piesă de pe disc.
„Bike”
Povestea primului album Pink Floyd se-ncheie şi nicio piesă din cele ascultate până acum n-ar fi meritat să se afle aici mai mult decât „Bike”. Vorbeam acum puţină vreme despre stilul extrem de neprietenos cu „cititorii” pe care scrierile lui Barrett îl abordează - ei bine, „Bike” e una dintre excepţiile de la regulă şi e o excepţie absolut genială. Waters, Mason şi Wright construiesc o ţesătură perfectă pentru versul isteţ şi provocator al lui Barrett, iar rezultatul e poate cea mai uşor de „digerat” piesă de pe disc.
Când ultima notă a piesei se stinge şi înţeleg că aventura s-a sfârşit, mă descopăr dintr-o dată trist şi dezamăgit că n-am avut parte de mai mult. Desigur, în caz de urgenţă am la îndemână „A Saucerful of Secrets”, dar amândoi - şi eu şi dumneavoastră - ştim că nu-i acelaşi lucru. Cine-ar fi crezut că-mi va fi atât de uşor să redevin dependent de un album care a împlinit peste o jumătate de secol?
