A trecut deja un an și jumătate de când am auzit „Memento”, primul extras de pe materialul discografic „efemeride”. După sound-urile dark al precedentului album, m-a surprins atunci cât de modern și luminos era  acest prim single de pe noul disc byron. Naiv, am crezut că acela era un teaser despre noua direcție muzicală a trupei. Nimic mai eronat de atât. Băieții mi-au dat ocazia să ascult albumul încă de acum ceva timp și oricât am încercat să „pun degetul” pe un concept al întregului și pe o singură direcție clară, mi-a fost imposibil. Cred că aici stă de fapt bucuria acestui nou material, în faptul că byron scoate un disc cu 10 piese diferite despre tot felul de căutări interioare, anxietăți și teme despre care nu vorbim nici măcar celui pe care-l vedem în oglindă. 

Albumul e o călătorie cu un tren care trece prin zece stații unicat, cu emoții distincte, căutări, întrebări, problematici și anxietăți, propriul sound, aproape chiar și propria culoare și textură, dacă ținem cont de cât de poetică, plastică și descriptivă e muzica byronilor. Nu întâmplător am amintit felul în care trupa și-a început drumul lansării acestui album. Chiar dacă din perspectiva sunetului piesele diferă între ele, „Memento” anunță exact efemeridele pe care le-au adunat băieții pe același disc. 

„Am o colecție de ispite
O culegere de frământări zidite de vii
Sunt un asortiment de lichide” – „Memento”

Mi se pare cel mai experimental material discografic al trupei de până acum. Dacă pe restul de șapte albume simțeam căutări care plecau într-o anumită direcție, aici se simte că trupa și-a dat spațiu și timp să se joace necontenit și să abordeze subiecte și stiluri diferite. Ceea ce mi se pare o alegere potrivită în punctul acesta al carierei lor. Cred că restul albumelor de până acum le-au conturat atât de bine personalitatea muzicală colectivă încât era imposibil să auzi undeva o piesă semnată de ei și să-i încurci cu altă trupă. Din păcate, pe cât de esențial e să ajungi în acel punct, e lucrul la care multe grupuri eșuează radical. Însă pentru că byron și-a fixat atât de bine amprenta în muzică, iar ei par să funcționeze împreună și să se completeze reciproc lăudabil de bine, discul ăsta explorator e exact pasul organic pe care cred că bine l-au făcut. 

De multe ori când auzim un material nou de studio de la o trupă ne vine natural gândul „vreau să-i aud și live”. Ceea ce e firesc. Dincolo de măiestria unei înregistrări bune, muzica e făcută și să te poți bucura de ea live. În cazul „efemeride”, sunt curios ce piese vor fi ușor de reorchestrat  live și care vor rămâne la fel ca pe disc, însă de data asta nu am o la fel de mare curiozitate privind varianta live a acestui album. Pe lângă modul foarte bun în care lucrează împreună, byron fac uz pe albumul ăsta și de performanța  live. Comparativ cu „Nouă”, discul „efemeride” aduce foarte puține modificări de mixaj și post-producție peste înregistrări. Cu alte cuvinte, așa sună băieții fără prea multe butoane ulterioare. Deci avem un răspuns destul de clar și pentru cum vor suna ei în live. 

Despre performanța live a trupei byron e greu să nu reamintesc faptul că Dan e genul de solist înzestrat cu o voce greu încadrabilă, care-l face una din cele mai distincte și captivante voci ale scenei românești contemporane de rock. Însă el are norocul unor colegi care sunt fiecare la fel de buni pe instrumentul lor. Dacă discul are piese precum „FMR”, unde vocea lui Dan te fură, auzim și track-uri unde instrumentalul te învăluie ca un val imens, precum „Încurcături” sau „Fericiți mereu”. Dacă le analizezi în detaliu, îți dai seama câtă muncă și atenție în detalii s-au pus pe fiecare sunet, fie el vocal sau instrumental, ceea ce nu dovedește decât că acest tip de echilibru într-un album  poate fi atins doar printr-un efort colectiv al unei echipe de profesioniști.  

Discul „efemeride” include o serie de piese eclectice. Unele merg într-un hard alternative rock, din care „Monstrul de sub pat”, al doilea extras lansat de pe album, și „Cine sunt eu să mă opun?”, piesa care deschide discul. „Cadou” e piesa cu ritmuri funky pe care nu poți sta jos. „Prea târziu” vine dintr-o zonă de progressive rock și are poate unul dintre cele mai bune refrene scrise vreodată de byron. Din aceeași categorie face parte și „FMR”.  Din toată nebunia de gânduri, sunete și stiluri a acestui traseu, penultima piesă, „Oricât ai vrea să fii mai mult”, vine ca un respiro necesar înainte de un uragan „În infern”. E genul de baladă care îți face pielea de găină prin simplitatea, autenticitatea sa și frumusețea instrumentalului. 

Dincolo de frumusețea sunetelor care se intersectează pe disc, dacă am da muzica la o parte, am rămâne încă cu un volum de poezie. Materialul adună o colecție de versuri care se vor tatua cu ușurință în mintea publicului. 

„Las aerul să mă respire cu ochii-nchiși, gânduri dizolvând...”

„Știi, am eu o slăbiciune pentru tot ce e interzis”

„Peste generații mă vei găsi, Și-ai să-mi amintești să respir...”

„Am o colecție de ispite. O culegere de frământări zidite de vii”

„Am cicatrici mascate Cu sarcasme și veselii. Fragilități amestecate Cu zâmbete largi și buchete de insomnii”

„Toate străzile pretind că duc undeva”

„Pasageri grăbiți, efemeride luptând pentru-un minut În plus în trenul ăsta impersonal”

„În infern”, capodopera discografiei byron de până azi

După o alergare prin nouă track-uri eclectice și aproximativ 40 de minute de stat în universul efemeridelor byron, trupa închide „În infern”. Da, aparent există un obicei din ce în ce mai întâlnit al pieselor lungi la diferiți artiști. Piesa de final are aproape 11 minute și e cel mai lung cântec al trupei de până acum. În același timp, e probabil și cea mai complexă și mai muncită compoziție a lor de până acum. Dacă, sub aspect instrumental, începutul îmi aduce aminte de grunge-ul „Monstrului de sub pat” pe care l-am auzit în prima parte de album, după primele minute conștientizez că am ajuns în zona de progressive rock unde mă învăluie ambitusul vocii lui Dan. Treptat, în cele 11 minute, piesa trece de la nebunie la liniște, de la armonic la disarmonic, de la șoaptă la strigăt. De la ei am aflat că e piesa la care țin cel mai mult și ceva îmi spune că rapid va deveni highlight-ul acestui album și în topul favoritelor fanilor.   

Noul album, „efemeride”, e un disc care trebuie consumat în ritmul fiecăruia și care va rezona diferit la fiecare ascultător. Eu cred că e conceput și trebuie să rămână o experiență intimă, subiectivă și personală a fiecărui om. E atât de complex și ofertant încât trebuie filtrat prin referințele, gusturile și experiențele personale ale ascultătorului care stă față în față cu labirintul celor 10 cărări. Mă îndoiesc că vor fi ușor de găsit oameni cu același Top 3 favorite de pe album. Ceea ce, pentru mine, înseamnă dovada complexității artistice a unui muzician și puterea sa de a acoperi diversitatea publicului. Lucru care pe băieții din byron îi duc cu un pas semnificativ mai aproape de un pariu câștigat. 

Am pus sceptic mâna pe „efemeride” după ce am fost deja mai mult decât convins de „Nouă”, album care a revenit frecvent în urechile mele în ultimii 4 ani. Îmi era greu să cred că ceva mă va cuceri mai tare decât acel disc pe care personal încă îl aștept pe vinil. Poate la fel de sceptici vor fi și alți ascultători, însă cred că după șapte albume în care și-au bătătorit foarte bine stilul, amprenta, personalitatea muzicală și drumul în carieră și în inimile oamenilor, byronii fac acum un showcase de măiestrie la ce se pricep ei cel mai bine. 

Pe 5 octombrie, rockerii pleacă într-un turneu național de promovare care va trece prin peste 15 orașe, cu alte date urmând să fie anunțate ulterior. La București se opresc pe 18 noiembrie, la Arenele Romane, în unul din cele mai mari show-uri ale lor din acest an. Sfatul meu e să mergeți să-i ascultați și live, oriunde v-ați afla în țară, după ce auziți pe 6 octombrie noul album, care am înțeles că momentan va fi disponibil pe CD, în primă fază, urmând ca ulterior să ajungă și într-un exemplar special, din mai multe puncte de vedere, și extrem de frumos pe vinil. 

Foto: Cristina Oltean & Naluca