Bucium abia ce a terminat turneul național cu un concert în clubul Fabrica, vineri. Am ajuns devreme acolo, pe la ora 18.00, ca să vorbesc cu Andi Dumitrescu despre turneu și lumea creativă pe care Bucium o croșetează în albumul „Zimbrul Alb”. Am ajuns în sala de concert în timpul probelor de sunet și am așteptat cuminte, privind la scena neobișnuit de simplă. Începusem să am așteptări mari pentru concert, pentru că probele sunau promițător. Și nu am fost dezamăgită.
În deschidere a cântat Taking Back August, o formație de metalcore, pe care o ascult cu plăcere de fiecare dată. Băieții au început cu o piesă nouă intitulată „Omega”, care încă nu s-a lansat, dar care va apărea curând. M-am bucurat să ascult o mostră de prospețime din ce mai lucrează, fiind deja familiarizată cu piesele pe care le-au cântat la concert. Cu toate că au întâmpinat câteva probleme pe scenă, despre care, din cauza totalei mele lipse de expertiză, nu pot comenta, eu m-am simțit bine în timpul cântării lor. Sunt energici și electrizanți, aduc metalcore-ului o nuanță foarte frumoasă. Taking Back August e o formație de care eu, personal, sunt foarte încântată. Mereu merg cu entuziasm și nerăbdare la concertele lor.
Concertul celor de la Bucium a fost călduros, ca o aventură viu colorată. Misiunea lor de a trezi copilul lăuntric s-a împlinit ușor și limpede. Viorile sună jucăuș, formează, alături de chitara electrică, tobă și bas, un sunet vesel și luminos. Versurile sunt o poveste superb scrisă, care te lasă pe gânduri, în timp ce ritmul săltat te joacă. Cred că partea mea preferată a concertului, deși am menținut același entuziasm pe tot parcursul lui, a fost piesa „Cântecul Soarelui”. Vocea de soprană a Ligiei Hojdă a dat o notă specială concertului, în contrast cu cea a baritonului Andi Dumitrescu. Dialogul muzical dintre cei doi mi-a captivat auzul și refrenul parcă încă îmi răsună din când în când în minte, în cele mai neașteptate momente. M-am simțit mult mai apropiată de o latură inocentă și sensibilă la concertul Bucium de vineri din Fabrica. Bucium înseamnă Andi Dumitrescu la chitară și voce, Alexandra Milea la vioară, Mihai Balabaș la vioară și chitară, Augustin 'Adi' Comorașu la bas și Cristian Răducanu la tobe.
Am stat de vorbă cu Andi ca să aflu cum a decurs turneul „Zimbrul Alb” și pentru a afla cum găsesc membrii acest echilibru între sunetele tradiționale și inovația muzicală, care exprimă inocență, copilărie și fantezie.
Acesta e ultimul concert din turneul național. Cum a fost?
Andi Dumitrescu: Am început anul trecut în Sibiu, Brașov... Am mai avut o cântare la Constanța, iar anul acesta am fost prin Transilvania, în principal. Bistrița, Târgu Mureș, Oradea, Timișoara. Și am mai cântat prin Suceava, Iași și, pentru prima dată, în Sfântu Gheorghe. Toate au fost episoade memorabile. Concluzia turneului e că, deși vine relativ puțină lume, undeva pe la 60-70 și 140 de oameni în cluburi mai mari, publicul ne susține. Ne cumpără produsele promoționale, ne ajută să continuăm. Pentru ei, muzica noastră înseamnă la fel de mult cât înseamnă și pentru noi. În fiecare oraș am avut parte de câte un element memorabil. În Timișoara a fost foarte frumos... Am avut surprize și la Craiova și Râmnicu Vâlcea. Publicul a fost senzațional! Știau toți versurile, nu ne mai lăsau să părăsim scena. Au venit oameni care chiar ne ascultă.
Tinerii cum reacționează la sunetul vostru? Știu că acum muzica de inspirație folclorică e la modă.
Când am început primele concerte, adică 2004, situația era fix invers. Nu era „cool” să faci asta. Lumea încerca pe cât posibil să se depărteze de ceea ce înseamnă România. Toți voiau să audă sunete din afară. Artiștii români cântau mai mult în engleză în perioada aia. Cumva era foarte greșit ce făceam noi. Eu consider că am fost mereu în contratimp, pentru că am scos primul album în 2008, care a avut niște efecte surprinzătoare. Muzica noastră era virală la un nivel pe care noi nu îl conștientizam. Vorbeam și mai devreme, aveam 100.000-120.000 de vizualizări pe YouTube în anul 2009-2010. Și pe atunci asta însemna mult mai mult de cât acum. Atunci nu era „cool”. Cred că inspirația folclorică a devenit mișto odată cu valul adus de Subcarpați. Și, bineînțeles, de către Bucovina, care a bubuit prin 2014. Uite că de la primul album au trecut 15 ani, iar de la primul concert, 19 deja.
Ca să poți inova folclorul, trebuie să îl cunoști. Mitologia pe care o abordați în albumul „Zimbrul Alb” e captivantă. Care e o lecție valoroasă pe care o putem prelua din folclor?
Nu știu dacă aș putea să-ți spun o lecție per se. Cred că cel mai important lucru, în care noi credem cu adevărat și motivul pentru care facem ceea ce facem, e că ne dorim ca acea stare a copilăriei de basm să nu dispară. Mie mi se pare că în copilărie nu există limite ale imaginației. Am vrea să introducem oamenii în acest univers fantastic în care să uite complet de viața angrenată în realitate, cu problemele inerente. Să evadeze în această lume imaginară. În „Zimbrul Alb” sunt foarte multe straturi de înțelesuri. De aceea cred că e un album stufos. Cred că există basme simple, pe care poți să le iei ca atare, dar dacă intri puțin în profunzimea versurilor, vei descoperi referințe la viața de zi cu zi. Întotdeauna, în piesele noastre, există un plan principal și foarte multe secundare. Ce m-a bucurat foarte mult în acest turneu a fost o întâmplare din Timișoara. A venit o fată simpatică și cu foarte mult bun simț, care ne-a întrebat dacă poate vorbi puțin cu noi după concert. Și am acceptat cu mare plăcere, deși eram cam obosiți. Mama ei era profesoară de semiotică și ne-a povestit despre o discuție dintre ele două, de patru ore, despre toate simbolurile și referințele puse în versurile piesei „Zimbrul Alb”. Momentul acela a fost pentru mine cea mai mare bucurie. Că cineva își dă seama de munca din spate și înțelege toate referințele. (Chicotind călduros) Îți trebuie câteva biblioteci și câteva mii de ore de lectură ca să poți înțelege lucrurile astea. Nu o spun ostentativ sau ex-catedra. Dar nu cred că altcumva se pot înțelege referințe culturale.
Aveți un criteriu după care vă alegeți simbolurile sau vă lăsați conduși de simț?
Cred că e o combinație între intuiție și anumite teme. În vremea primului album, în perioada 2000-2001, internetul era foarte sărac în informații despre mitologie, tradiții și obiceiuri populare. Singura cale era să mergi la Biblioteca Națională, să îți completezi fișa și să începi să citești. Întotdeauna am pornit în felul ăsta. Mai citesc despre anumite teme, legende, care mi se par foarte tari, și creez în jurul lor. Ce spuneai vis-a-vis de folclor, noi nu am preluat nimic, toate sunt compuse și făcute să pară că pot fi asimilate cu folclorul. Dar și asta e o păcăleală.
Și cum găsiți un echilibru între rădăcini și inovație muzicală?
Sunt cumva două planuri. Inovația muzicală merge foarte mult pe dezvoltarea nivelului tehnic al sunetului. Dacă vrei să sapi și să experimentezi, nu cred că există nicio limită. Există această parte de auto-perfecționare. Descoperi lucruri care te inspiră, moduri speciale, disonanțe... Lucruri cu care nu ești obișnuit cultural. În general, lumea vestică e, din punctul meu de vedere, foarte limitată în a înțelege muzica. Pentru că au o cultură comună a Vestului. Aș spune că se joacă în incintă. Însă, când începi să te apropii de celelalte culturi, în Orientul Mijlociu, mai ales, sau India, Asia, e păcat să fii limitat la limbajul ăsta pe care l-am creat noi în Vest. Poți să aduci influențe și din alte spații culturale. Și cred că în presa internațională fiecare trupă are câte un diferențiator. Datorită presei internaționale, am aflat și noi care e al nostru. Nu ne mai gândisem niciodată la asta. Au spus că suntem singura formație care poate să adune într-o singură piesă, fără să mai pomenim un album, foarte multe stiluri și influențe și să nu pară forțat. Și pentru lumea vestică, acest album e o anomalie. Asta se vede și pentru că albumul se vinde mult mai bine în Vest decât în România. La noi, am întâlnit păreri care susțin că piesele sunt prea complexe, dar noi asta suntem. Eu cred în călătoria asta de concert. Nu vreau să cânt aceeași piesă o oră și jumătate. Vom încerca mereu să ajungem, cu fiecare album, în alte locuri muzicale în care nu am mai fost. Realizez că e stufos și greu de digerat la prima audiție. Din păcate, lumea nu mai ascultă cu dedicarea cu care noi producem muzica. A existat un moment în care lumea asculta un album de mai multe ori, până îl înțelegea. Acum, muzica e mai mult un fel de conținut, care se face într-un fel, la intervale stabilite, pentru a rămâne în favorile algoritmilor. A ajuns de fundal. De aceea, ce facem noi se adresează unei anumite nișe, care se îngustează de la an la an. De asta e normal să ne concentrăm și asupra Vestului.
Rămâneți la curent cu activitatea trupei Bucium pe paginile lor oficiale (Facebook, Instagram) și pe site-ul lor. De asemenea, îi găsiți si pe Taking Back August pe Facebook și Instagram.
Foto: Arhivă personală
