8 ani de la Colectiv. Eugen Iancu: „M-am împăcat cu moartea fiului meu, însă nu mă pot împăca cu ticăloșia statului român”

În 2015, Alex Mihai Iancu avea 22 de ani. „Preferința lui foarte mulți ani a fost Iron Maiden”, își începe Eugen Iancu povestea despre fiul său.

Era pasionat de chitară, încă din copilărie, când asculta casetele parinților, apoi și-a schimbat gusturile pentru că „batrânii de la Pink Floyd erau prea batrâni. Aici apăreau mereu discuții în contradictoriu care mie îmi placeau la maximum. Fiecare cu ai lui, eu cu pensionarii mei, el cu tineretul lui”, continuă Eugen Iancu. „Până în momentul în care am mers la concertul Rolling Stones (2007 - n.r.). După concert, îmi spunea: „Cum e posibil ca pensionarii ăștia să țină două-trei ore ritmul pe scenă?”. De atunci, mi-a cerut chitară. Visa să facă treaba asta, ca meserie. În liceu îmi spunea că nu mai vrea la facultate, că singurul lui scop este să se specializeze pe chitară, să cânte la chitară”.



Alexandru Iancu a murit la trei săptămâni după incendiul de la Colectiv. Nu a fost transferat în străinătate, iar tatăl său spune că avea în corp cinci infecții nosocomiale la momentul decesului.


27 de tineri au murit în noaptea incendiului, iar restul victimelor, în următoarele câteva luni, ani, în spitale din România și din străinătate, numărul lor ridicându-se la 65. Sute de alți tineri au rămas mutilați, cu răni pe viață și permanent dependenți de tratamente.


Spuneați acum câteva zile pe Facebook că nu veți organiza nimic anul acesta pe 30 octombrie și că veți merge doar la Colectiv pentru a vă aminti de cei care nu mai sunt. De obicei era un marș, de ce nu și anul acesta?

Eugen Iancu: Nu cred că am mai putea organiza un marș, nu cred ca ar mai fi lume prezentă. Oamenii uită, s-au întâmplat atâtea evenimente tragice în ultima perioadă. Nu vă ascund faptul că am vorbit și cu colegi de-ai dumneavoastră și cu profesioniști din comunicare care mi-au spus că așa sunt oamnii, vor să lase în urmă lucrurile urâte, să lase în urmă tragediile.

A fost imediat după Colectiv un moment de solidaritate mai rar întâlnit la noi după Revoluție. Poate doar pe 10 august a mai fost la fel. Ce s-a întâmplat, de atunci încoace, de i-a dezbinat pe oameni?

Eugen Iancu: De ce ne-am dezbinat, nu-mi pot explica. Toți suntem nemultumiti pentru că ajungem într-un spital în care nu suntem tratați cum ar trebui pentru anul în care suntem și cum am văzut că sunt tratați pacienții în spitalele europene, cu toții ne dorim să avem străzi, condițiile din vest, dar nu întelegem că schimbarea înseamnă niște eforturi din partea noatră, eforturi pe care nu suntem dispuși să le facem.

Întreb pentru că au fost voci, nu puține, care s-au arătat supărate pentru faptul că statul român trebuie să plătească despăgubiri victimelor.

Eugen Iancu: Parerile sunt foarte împărțite, mă întorc la natura omului, unii au contestat nu atât că le păsa de bani, cât din dorința de a fi Gică Contra. Dacă ne uităm la cei care au contestat, nu contestă niciodată jaful public.

Avocatii spun că masura justiției este dată de masura despăgubirii. Noi, inițial, nu am cerut niciun ban. Despagubirile, într-un final, au fost peste 50 de milioane, iar condamnările - se strâng niște ani.

Vorbind în numele meu, pot spune ca m-am împăcat cu moartea fiului meu, însă nu mă pot împăca cu ticăloșia statului român, care refuză o justiție corectă, cu ticaloșia statului român care refuză să înteleagă că din greșeli învățăm și producem schimbări. Îmbunătățim lucrurile. La noi se construiesc blocuri fără a se lăsa loc pentru manevra mașinilor de pompieri în caz de incendiu, la noi hidranții puși în noile cartiere sunt nefuncționali, în cele vechi nici nu există, în spațiile publice nu se fac exerciții de evacuare a personalului (mall-uri, instituții, la ele mă refer), în școli copiii nu sunt învățați cum să reacționeze în caz de incendiu sau oricare alt dezastru, în spitale încă ne sunt ascunse nozocomialele, deși ele există și omoară în continuare pacienți - am putea continua la nesfârșit.

Am aflat, în viziunea judecătorilor români, de ce a luat foc clubul și care sunt vinovații pentru incendiu. Nu am aflat însă, de ce s-au întâmplat morțile din spitale sau de ce nu li s-a permis celor care aveau nevoie să fie trimiși în străinătate. Aveți speranțe pentru celelalte dosare Colectiv să lămurească lucrurile și să mai aline un pic din suferință?

Eugen Iancu: În noiembrie 2016, am făcut o plângere penală care cerea încetarea interventiei din acea noapte si viza refuzul Ministerului Sănătății de a face tranferul în străinătate pentru raniți. Ne-am dorit să vedem dacă au intervenit cum cere legea, pentru că din cei 176 de internați, majoritatea a ajuns cu mijloace proprii, nu cu ambulanțe, la spitale, unde nu s-a făcut trierea pacienților. 

Acea plângere a fost reînnoită în 2018, în 2019 ancheta a fost disjunsă și partea de intervenție a fost preluată de Parchetul Militar, iar condițiile din spitale au rămas la Parchetul General.

Ce înseamnă asta?

Eugen Iancu: Înseamnă că la 8 ani de la Colectiv și la 7 ani de la plângerea penală, anchetele stagnanează, iar impresia mea și a avocaților, este că acest dosar nu se dorește a fi rezolvat.

Dacă în primul dosar s-a anchetat un accident, în acest dosar trebuie anchetați niște oameni, oameni care au decis în mod conștient să țină în spitalele bucureștene 176 de răniți arși, lucru pe care nu l-ar fi făcut niciun alt stat european. Aici avem declarații ale specialiștilor din Europa care spun că niciun stat european nu are capacitatea de a trata un număr atât de mare de arși. 

Sentimentul meu este clar, că justiția este comandată, în acest caz.

Eu unul nu-mi doresc ca moartea copilului meu să fie judecată în dorul lelii. Eu vreau dreptate, atâta tot, iar dreptatea înseamnă o judecată corectă.

Supraviețuitorii și familiile au avut atitudini diferite după tragedie. Unii au ales să tacă, alții să vorbească, dvs. alegând ultima variantă. Simțiți că îi datorați asta lui Alex?

Eugen Iancu: Da. Da, îi datorez lui Alex și datorez tuturor. Ce s-a intamplat acolo si ce s-a intamplat după, în spitale, ar fi trebuit să provoace schimbări mari în legislație, în condițiile din spitale. În toate statele europene s-au produs schimbări, a fost și un eveniment în Statele Unite*, numai la noi s-au bagat totul sub preș, cu speranta sa nu se mai întâmple.

Dar s-a mai întâmplat.

Eugen Iancu: Da, s-a mai întâmplat. Balș, Piatra Neamț, Constanța. Dar uităm pentru că nu învațăm nimic. Noi nu avem vinovați, nu avem oameni care sa fie responsabili pentru fiecare parte care nu a functionat și dureros este că suntem țara cu cel mai mare număr de arși din Europa, iar noi încă nu am construit un spital de mari arși, de care este mare nevoie.

--------------------------------------------

*Incendiul de la concertul Great White a avut loc pe 20 februarie 2003 la clubul The Station din West Warwick, Rhode Island, Statele Unite. Acest incendiu a fost unul dintre cele mai tragice evenimente din istoria muzicală, soldându-se cu pierderea a 100 de vieți și rănirea a peste 200 de persoane.

Familiile victimelor au primit despăgubiri financiare în urma acordurilor și proceselor legate de tragedie. Incendiul de la The Station a avut un impact semnificativ asupra reglementărilor și standardelor de siguranță la evenimentele publice și a condus la schimbări majore în modul în care astfel de evenimente sunt organizate în Statele Unite.




Web radios